Istoria Hanului la Barlad

Hanuri

Istoria evoluţiei de la Han la Hotel

Nu se cunoaşte numărul total al hanurilor ridicate de-a lungul timpului în Bârlad, dar din cercetarea diferitelor surse se  poate trage concluzia că au fost destul de multe, raportat la importanţa comercială a oraşului şi a rolului de spaţiu de tranzit al mărfurilor. Pentru perioada secolului al XIX-lea şi început de secol XX cred că ne putem referi la un număr impresionant de asemenea stabilimente. Ajungem la această concluzie nu doar prin coroborarea unor surse diverse dar mai ales ca urmare a luării în consideraţie a importanţei economico-sociale a oraşului Bârlad şi a situării sale, din punct de vedere geografic pe importanta axă comercială, de tranziţie spre partea Nordică a Moldovei.

A fost odată ca niciodată, că altfel nu s-ar povesti - HANUL.  Fie că este vorba de, mai mult decât, celebrele: “HANUL ANCUŢEI”, “La hanul lui Mânjoală”, „Hanul cu tei”, “Hanul lui Manuc” şi alte hanuri mai mult ori mai puţin vestite, încetăţenite în tradiţia populară şi  literară  ele se constituie în o parte intrinsecă a mitologiei actuale româneşti. Diferenţierea se produce la nivelul  celor ce sunt simple creaţii literare ori cele ancorate în realitatea istorică.

PRILEJ de voroave la o cană de vin bun, aburind de rece, din pivniţă cu ziduri groase şi adâncă,  asezonate cu pui fript în frigare şi cu sfaturi parcă nesfârşite, mitice şi iniţiatice, pe un fundal sonor inconfundabil al lăutarilor. Drumeţii ce se adăpostesc aici şi le frecventează, devin pe rând oratori şi ascultători într-un adevărat ritual aşa cum apare în creaţia sadoveniană, lăsând peste timp un aer de legendă şi stârnind interesul pentru întoarcerea la origini și istorie. Tipologia persoanelor ce pot fi întâlnite în aceste locaţii, din punct de vedere social şi al profilului psihologic, este extrem de divers, după cum este şi întâlnirea, la Hanul lui Talpău din Bârlad, cu fostul haiduc Nicolae Moacă (“cel ce primise 100 de lovituri la cele 4 răspântii”), relatată în memoriile institutorului I. Vasiliu-  din secolul al XIX-lea, comercianţi, ţărani, diferite categorii de călători. În hanuri şi ratoşe, locuri de întâlnire a cărăuşilor veniţi din ţinuturile cele mai diferite, se desfăşura un schimb activ de informaţii privind starea drumurilor, posibilitatea de trecere peste râuri, cerinţele pieţii dintr-o anumită zonă, sistemul de vămuire, schimbările politice petrecute, locurile unde lotrii erau mai activi ş.a.

Etimologia cuvântului han, astăzi termen arhaic, este fără tăgadă de origine orientală şi în speţă -persană- venit la noi prin filieră turcească. Clădirea denumită de aceştia caravanserai (provenit din termenul persan- karawanserai), caracteriza o curte vastă înconjurată de clădiri, unde poposeau caravanele şi loc frecventat, îndeobşte, de străini având diverse provenienţe etnice şi teritoriale. Astfel, hanul reprezintă un local de ospătărie la marginea drumurilor de ţară sau în oraşe, unde se puteau adăposti peste noapte drumeţii (cu caii şi căruţele lor), iar persoanele care-l aveau în grijă erau hangiul şi hangiţa. Clădirea era în aşa fel compartimentată, încât să poată rezolva cerinţele variate pentru oameni, animale, atelaje, fiind de obicei de formă patrulateră ori de U pentru a lăsa în mijloc loc de întorcere şi staţionare a carelor. În general ansamblul de imobile ale unui han era structurat astfel: parterul, unde se aflau prăvălii cu tot felul de mărfuri; etajul, cu încăperile de închiriat și anexele, care cuprindeau: odăi unde erau găzduiţi vizitii şi cărăuşii, bucătăria unde se prepara mâncarea, depozite de mărfuri, grajduri, magazii de furaje, beciuri mari şi încăpătoare etc.. Modul de structurare al acestora rezultă şi din următorul anunţ din presa vremii: “Bârladul”, 12 februarie, 1912– „de vânzare  Hanul din Str. Dunării, Nr. 586, lângă abatorul cel mic compus 1 prăvălie cu 4 odăi, beciu cu gura în prăvălie, 2 ogrăzi, una grădină, un hambar cu 3 ochiuri construcţie de stejar , una magazie învelită cu tablă şi alte athenanse- a se adresa dl. V. P. Cerbu”.

Când locul de odihnă sub forma hanurilor sau a ratoşelor nu era încă generalizat, găzduirea călătorilor se făcea la orice locuinţă, mai avută sau mai modestă, şi în mod deosebit la mânăstirile situate în preajma rutelor comerciale.

Asemenea locuri de odihnă au apărut la noi în strânsă legătură şi  pe parcursul dezvoltării economice, în principal a comerţului şi intrinsec al căilor comerciale. Popasurile concentrau, prin serviciile lor, funcţii complexe, devenind la nevoie centre de reparaţii pentru atelajele de transport şi locuri de siguranţă pentru mărfuri şi chiar de comercializare a acestora. Ratoşele, care erau mai izolate de aşezări, căpătau aspectul unor mici fortăreţe în scopul satisfacerii siguranţei călătorilor. Orice ratoş sau han trebuia să beneficieze de o sursă de apă. Ratoşele din zonele unde lipsea piatra, ca material de construcţie, erau împrejmuite cu trunchiuri de copaci ciopliţi.

Ca însemn de recunoaştere a ratoşului sau a hanului, în locul cel mai vizibil, pe o prăjină solid ancorată, se agăţa o roată, care semnala drumeţului că acolo se putea poposi. În prima jumătate a secolului al XIX-lea şi chiar şi în perioada următoare mărfurile erau transportate prin intermediul carelor, cărăuşii fiind în general, eternii ţărani. Viteza mică de transport şi costul ridicat îngreuna mult circulaţia mărfurilor şi implicit obliga transportatorul la opriri permanente în locaţii specifice.

Astfel de denumiri (gen: han, ratoş, rateş, ratiş, cerdac, cârciumă-han, ospeţie) au ieşit treptat din uz nemaifiind cunoscute decât specialiştilor ori celor ce se familiarizează cu savuroasele creaţii sadoveniene. Doar memoria mai consemnează existenţa lor pe raza oraşului Bârlad. Dacă Tabla măsoriştii târgului, din 1815 menţionează nu mai puţin de 37 de asemenea stabilimente (ratoşul căpitanului Iancul Chirul din mahalaua de jos, hanul lui Vasile Neculaeevici (fost Talpău), hanul vornicului Hrisoverghi, ratoşul spătarului Constantin Sturza din mahalaua din gios, hanul lui Sandu Răşcăniţii, hanul lui Gheorghe Goiu, din mahalaua din jos, ratoşul stolnicesei Tarsiţa Vardala pe uliţa veche, hanul spătăresei Safta Sturza, pe Uliţa veche, hanul şătrăresei Smaranda, pe Uliţa strâmbă etc.), fapt firesc dealtfel în contextul importanţei de nod comercial al acestuia. În mijlocul târgului au mai funcţionat Hanul Talpău şi Hanul Vâlcovici, din Piaţa Domnească. În sursele referitoare la Bârlad, mai apare Hanul Ştefanachi, „situat în ocolul de vite”, care a fost, în final, donat spitalului din localitate. Hanul lui Epure de la bariera Tecuciului a fost un alt han vestit. Ulterior numărul lor a scăzut simţitor în strânsă legătură cu evoluţia mijloacelor de transport şi modernizării spaţiilor de cazare şi bineînţeles a pretenţiilor în creştere a călătorilor prin apariţia hotelurilor.

Deşi de mult dispărute din peisajul urbanistic al oraşului acestea se mai păstrează în amintirea citadinilor de o anumită vârstă. Apelând la mărturii orale şi documentare putem identifica în oraşul actual asemenea locaţii. Unul dintre aceste hanuri apărut târziu şi reprezentând o formă incipientă de tranziţie spre hotel era un stabiliment ce se afla vis-a-vi de actuala Policlinică Stomatologică şi care oferea la timpul respectiv mai multe servicii: cârciumă, posibilitatea de a servi masa, locuri de cazare şi spaţii adiacente pentru cai, trăsuri şi căruţe aşa cum rezultă din următorul anunţ din presa vremii: „Locantă economică- Strada Calea Tutova (actuala Str. 1 Decembrie). Cu onoare aduc la cunoştinţă Onor Public că terminând construcţia noului meu local din calea Tutova, am deschis un stabiliment de băuturi spirtoase, precum şi o locantă economică, asortată cu toate cele necesare, mobilând zece camere, în care primesc pasageri cu preţuri mai reduse decât oriunde şi se servesc prompt şi conştiincios, precum un grajd pentru cai şi butcării pentru trăsuri.” Semnat George Botez - ziar „Paloda”,  27 0ctombrie, 1898. În perioada comunistă aici a mai funcţionat un chioşc de vânzare al pâinii şi de tutun. Din impresionantul han, casa proprietarilor- aşa-zis boierească şi poarta de fier forjat de atunci (actuala proprietate Genete) nu a mai rămas aproape nimic, ori poate pe alocuri, doar amintirea. Câteva clădiri şi ele modificate de trecerea vremii, beciul, şi un spaţiu ocupat aleatoriu de diferite firme se mai află pe un teritoriu plin altă dată de pulsul vieţii cotidiene.

Alte zone cu rezonaţe în mentalul colectiv şi care au funcţionat în dualitatea han-cârciumă au fost „ La Cerbul de Aur” (astăzi demolat) şi încă actualul… „ La Toma Dăscălaşu”.

Dacă încercăm o clasificare a hanurilor în funcţie de locul construcţiei constatăm că o asemenea tipologie nu este uşor de realizat, deoarece pot exista multiple criterii de identificare: în funcţie de aşezare – la margine de drum, la periferia oraşului, în centrul acestuia, formă, mărime, construcţie, proprietar, rol economic etc. Sarcina noastră este cu atât mai dificilă cu cât informaţiile de care dispunem sunt disparate pentru Bârlad, neexistând abundenţa de surse documentare ca în cazul oraşelor mari cum este cazul Bucureştiului şi al Iaşilor.

Se mai ştie  oare ? .... de un fost rateş numit popular „ La Puica” în zona barierii Puiești spre “Ciușmeaua lui  Bogdan”, de Hanul „ La Moisuleasa” ( ce dipunea den impozant imobil cu etaj, lucru destul de rar în Bârladul acelor vremi) de pe strada Al. Vlahuță din cartierul Podeni, de numeroasele hanuri de pe fosta stradă Mocăneasa (actuala Vasile Pârvan), de cele de pe dealul Morilor de vânt cum era cel al lui Iamandi (unde se adunau geambaşii suspecţi şi “păsările de noapte”), ori de multe altele pierdute treptat în negura vremii.

Dezvoltarea urbanistică a oraşului Bârlad la mjilocul secolului al XIX-lea

Dezvoltarea urbanistică a oraşului Bârlad la mjilocul secolului al XIX-lea

Marcel Proca*
Abstract: The urban evolution of Bârlad town in the middle of 19th century
As shown by statistic data, during the second half of the 19th century, the town of Bârlad was in a process of continuous development, being one of Moldavia’s main town from the social and economic point of view. The period emphasizes the town’s transition from the eastern to the western zone. Crossed by the river wearing the same name, the merchants and the traders helped the development of the town’s life and rendered it a commercial and merchandizing characteristic, which was though overwhelmed by the great number of those who continued to deal with farming and raising animals.
Keywords: Cuza, urbanism, The Public Garden, City Hall.

Bârladul, aşa cum reiese din statistici, se afla în plin proces de dezvoltare, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, numărându-se printre primele oraşe din Moldova din punct de vedere social şi economic şi tot atunci apar, ca fiind evidente, semnele tranziţiei din zona Orientului spre cea Occidentală . Urbea intersectată de râul cu acelaşi nume, a constituit de-a lungul veacurilor, un important vad comercial. Negustorii şi meşteşugarii au stat la baza dezvoltării vieţii citadine, dând târgului şi oraşului moldovenesc, în general, un caracter comercial – meşteşugăresc, umbrit însă de numărul mare al celor care continuau să se ocupe cu agricultura şi creşterea animalelor. Nu numai viaţa economică, ci şi întreaga înfăţişare a oraşului cunoaşte prefaceri adânci, în toate domeniile vieţii publice, fiind evident procesul de modernizare în administraţie, în justiţie, în activitatea poliţienească şi prin reorganizarea unor servicii publice .

Urbanismul

Transformările au fost evidente mai ales în imaginea arhitectonică a oraşului, în aspectul său urbanistic, care începea să corespundă tot mai pronunţat accepţiunii şi imaginii generale despre o astfel de aşezare. Însăşi concepţia despre urbanistică a devenit mai modernă, lucru vizibil în forma rectangulară a reţelei stradale, în lărgirea bulevardelor şi, nu în ultimul rând, în înfăţişarea arhitectonică a clădirilor. Textura stradală este unul dintre elementele cele mai caracteristice ale fizionomiei unui oraş, dându-i acestuia trăsăturile care îl individualizează. Planul oraşului Bârlad a fost determinat de condiţiile de topografie locală, de particularităţile dezvoltării istorice, de evoluţia economică, dar şi de factorul uman cu diversitatea sa. Condiţiile naturale, dar mai ales cele istorico-economice au determinat pentru acest oraş un plan dezordonat şi haotic. Reţeaua sinuoasă de străzi prezenta tendinţe rectangulare doar în zonele nucleului comercial–meşteşugăresc reprezentat de străzile sale principale: strada Ştefan cel Mare şi Strada Principală, pentru care se încearcă o oarecare sistematizare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. După Unirea Principatelor şi constituirea României moderne, a început un proces alert de modernizare a ţării şi implicit a oraşelor. Adoptarea de modele occidentale se regăseşte, după cum putem constata, până şi în acest târg de provincie, care era Bârladul de la mijlocul secolului al XIX-lea. Odată cu Regulamentele Organice se instituie şi se perfecţioneaza formele şi instrumentele de control care vor administra modernizarea urbană. Acestea atestă oficial (prin regulamente şi legi urbanistice, planuri directoare, etc.) cristalizarea treptată şi evoluţia unei voinţe constructive şi a unei gândiri urbanistice din ce în ce mai clar orientate funcţional şi formal. Primele legi de urbanism apar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: “Legea comunelor” (1864), Legea înfiinţării şcolii de poduri şi şosele, Legea exproprierii pentru cauze de utilitate publică, planurile de aliniere şi regulamentele de construcţie (1890) la care se adaugă diferitele reglementări locale. Tot acest program urbanistico-edilitar, realizat nesistematic şi asincron, vine să reabiliteze în mod paleativ o realitate sumbră regăsită în descrierile călătorilor străini şi români din prima jumătate a veacului şi chiar ulterior.
Deşi astfel de progrese s-au produs treptat şi la nivelul Bârladului, acestea s-au făcut anarhic, dând unor cartiere înfăţişări dintre cele mai bizare. Despre o sistematizare propriu-zisă nu se poate vorbi până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, asta în condiţiile în care între anii 1900-1906 s-a întocmit primul plan topografic, de inginerul George T. Negrutzi , ce a constituit un important reper de proiectare edilitară pentru specialiştii de atunci. Contrastele edilitare dintre centru şi mahalalele sărăcăcioase de la periferie nu trebuie estompate, dar nici exagerate, ele înscriindu-se în contextul firesc al epocii şi introducerii târzii a unei legislaţii moderne şi eficace în această privinţă. Preocupările conducătorilor oraşului erau îndreptate mai ales spre anumite direcţii prioritare precum: pavarea străzilor şi întreţinerea celor centrale, alimentarea cu apă potabilă, menţinerea în limite civilizate a curăţeniei, prevenirea incendiilor şi diferitelor molime. Deşi de importanţă majoră, rezolvarea acestor probleme s-a făcut gradual şi fără rezultate notabile datorită bugetului redus şi apariţiei târzii a unor reglementări urbanistice.
Cuza, de altfel, s-a interesat îndeaproape de administraţia ţării; voia să fie bine informat, prin ra-poarte trimise direct de şefii instituţiilor; uneori cerceta personal şi pe neaşteptate aceste instituţii. Tradiţia populară a consemnat în memoria orală cum, îmbrăcat în haine obişnuite, cutreiera oraşele, spre a-şi da seama, la faţa locului, de starea adevărată a lucrurilor, de felul cum vindeau negustorii marfa, în special alimentele de primă necesitate, dacă măsurau sau cântăreau drept, dacă agenţii administraţiei îşi făceau datoria. Când trece, în august 1860, prin Bârlad, Cuza e informat în scris de preşedintele municipalităţii care-i pre¬zintă bugetul oraşului şi-i arată preţurile medii ale articole¬lor de primă necesitate: făina, pâinea, carnea de vacă, lumânările. Un raport scris îi prezintă şi unul dintre magis¬traţii locali, indicând stadiul lucrărilor tribunalului, precum şi suma de bani aflată în păstrarea acestei instituţii. Ase¬menea rapoarte scrise privind Bârladul mai primeşte Cuza şi la 15 ianuarie 1863. Desigur, rapoarte similare a primit Cuza din toate oraşele pe care le vizita sau prin care trecea. La fel se proceda şi când conducătorii diferitelor insti¬tuţii trebuiau să se prezinte în capitală .
Primul prefect al ţinutului Tutova, devenit prin reforma administrativă din 1865, a fost Constantin Costache. Acesta a fost, după 24 ianuarie, înaintat în armată cu gradul de căpitan şi a fost făcut aghiotant domnesc. În acelaşi timp domnitorul l-a numit prefect al ţinutului Tutova. Ca prefect, el a acţionat în toate direcţiile pentru realizarea operei reformatoare a domnitorului. În calitate de deputat al Bârladului în Adunarea legiuitoare a ţării, el s-a situat pe poziţii democratice, progresiste, susţinând votarea egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii şi proiectul împroprietăririi clăcaşilor, fiind chiar autorul unui proiect propriu. A vegheat la aplicarea corectă a reformei agrare în zonă. Deosebit de alţi reprezentanţi ai clasei sale sociale şi-a împroprietărit ţăranii de pe moşia de la Ciortoloman - Tutova, fără a le crea dificultăţi.
Relativ la reforma agrară şi aplicarea ei, trebuie menţionat şi bătrânul Grigore Cuza, singurul unchi al domnitorului care mai trăia în perioada aceea. Grigore Cuza, care avea moşie la în zona Vaslui, nu numai că a susţinut proiectul de reformă agrară a lui Mihail Kogălniceanu, proiect care a stat la baza Legii rurale din 14 august 1864, l-a susţinut aplicând cât se putea de rapid legea şi renunţând la răscumpărarea boierescului (clăcii).
Constantin Costache, ca prefect al Tutovei, s-a ocupat şi de îmbunătăţirea vieţii locuitorilor, susţinând că un mijloc important de ridicare a poporului este instrucţia şcolară. Atunci exista un singur local de şcoală publică la Bârlad. Se închiriau după obiceiul vremii unele case boiereşti, aşa cum a fost aceea situată pe strada Belvedere (astăzi Bulevardul M. C. Epureanu nr. 3). Constantin Costache a susţinut înfiinţarea Şcolii publice Nr. 2 din Bârlad. După demisia lui Constantin Costache a fost numit prefect a al judeţului Tutova, Gh. Lambrino. Aceştia împreună cu primarul A. V. Ionescu au avut multiple preocupări edilitare, inclusiv legate de construcţia unui imobil pentru un spital public ( Bârlad şi „Elena Beldiman”) .

Comanda Pojarnicească

Este absolut normal ca o aşezare ca Bârladul secolului al XIX-lea alcătuit din case care nu aveau în construcţia lor decât materialul caracteristic regiunii, adică lemn şi pământ, să sufere mult de pe urma incendiilor. Pe uliţele strâmte şi întortochiate, casele, construite în cea mai mare parte din paiante şi vălătuci acoperite cu paie, stuf, scânduri sau şindrilă, cu coşuri defectuoase, erau un permanent material inflamabil pentru orice scânteie. Înfiinţarea unui asemenea serviciu de pompieri sau tulumbagii, cum se spunea pe atunci, era foarte interesant şi util, în contextul deselor calamităţi ce au afectat oraşul. Astfel, în 14 octombrie 1826, “Uliţa mare” (str. Paloda de astăzi n. ns. M. P.) a ars timp de şase ore, cu această ocazie arzând şi biserica Vovidenia cu tot ce exista în ea. Foarte pustiitor a fost incendiul şi din 17 aprilie 1851, păstrat în amintiri ca focul cel mare. Oraşul a ars timp de 23 de zile fără întrerupere, “focul pornind de la Solomon, feciorul lui Leiba stolerul. Au ars 2500 de case, printre care şi biserica Sf. Ilie”. În Bârlad mai fuseseră asemenea focuri care au consumat câteva case de pe o singură stradă şi chiar parte o dintr-o mahala, dar o asemenea distrugere nu mai cunoscuse şi nici nu avea să mai cunoască. Însăşi menţiunea de Uliţa arsă, dintr-un document datat 20 mai 1855 pare să amintească acest dezastru. Existenţa Uliţei focului situată lângă Piaţa Pompierilor arată că şi-a luat denumirea de la Foişorul de foc al Bârladului, existent în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Pericolul permanent al unor incendii devastatoare a impus nu numai organizarea serviciului de pompieri în oraşul Bârlad, ci şi stabilirea unor reglementări privind modul de realizare a construcţiilor.
În a doua jumătate a secolului, se acordă o importanţă sporită stabilirii unor reguli, care să rezolve spre binele ambelor părţi relaţia oraşului cu locuitorii din punct de vedere al spaţiului construit. La început, regulamentele de construcţie ce se întocmesc vor mai ales să ferească urbea de pericolul teribil al incendiilor, apoi, încetul cu încetul, se adaugă celelalte aspecte specific citadine: alinierea, înălţimea, calitatea construcţiilor, igiena şi chiar estetica faţadelor. Înşişi târgoveţii, puşi în faţa unor asemenea nenorociri, în reconstruirea caselor afectate luau şi măsuri de prevedere. Coşurile de fum erau mai înalte, sobele erau mai îngrijit realizate şi cuptoarele de copt pâine au început a fi amplasate cât mai departe posibil de pereţii casei .
În timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, prin decretul nr. 143 din 24 septembrie 1860, se hotăra că “…pompierii districtelor din Moldova până la înfiinţarea unei noi legi vor fi supuşi legii ostăşeşti precum dorobanţii şi grănicerii din Ţara Românească.” Un alt decret, nr. 702 din 28 martie 1874, venea să stabilească structura noilor unităţi de pompieri. Organizarea lor era pe “divizioane, baterii, semibaterii şi secţiuni conform cu importanţa oraşului”. În cadrul acestei forme de organizare, la Divizia a III-a Galaţi, erau înfiinţate Bateriile Galaţi - cu o secţie la Brăila, una la Focşani şi o alta la Bârlad .

Grădina Publică

Arta grădinăritului se doreşte a se ridica la standardele etalon ale vremii, care este reprezentat de cel francez, care îşi va impune şi aici trăsăturile aparţinând clasicismului. Parcul oraşului, înfiinţat la 1834 ori după alte surse în 1846, a beneficiat de îmbunătăţiri considerabile, în 1865, datorate unui edil cu spirit de iniţiativă şi gospodăresc, primarul Andrei V. Ionescu , fapt pe care îl relatează el însuşi într-un memoriu scris la îndemnul omului de cultură Iacov Antonovici: “La 1865 s-au început şi înfrumuseţarea Grădinii Publice, construind bănci de fier, fanăre de iluminat care nu erau; aranjând drumurile într-un mod sistematic; căci am tăiat multă pădure din ea; numai ca să o aranjeze căt s-au putut mai bine; atuncea am construit Pavilionul cel mare ca în caz de ploaie vizitatorii grădinei să aibă unde a se adăposti; atuncea am construit sere pentru păstrarea florilor tropicale, prevăzându-le cu cuptoare care le încălzeau; atuncea am adus apă construind un bazin, unde azi este aşezat bustul lui George D. Palade; ceva ce te revoltă că în loc de apă ce are nevoie grădina, să se puie un monument; nimic mai greşit decât aceasta, căci în oraş sunt destule pieţe publice unde ar fi stat mai bine şi unde era mult mai admirat de numerosul public, ce furnică pe acolo” .
Analizând declaraţiile fostului edil Andrei V. Ionescu, putem deduce că reamenajarea parcului era impusă atât de necesităţi obiective (creşterea nesistematică a copacilor plantaţi la început şi de o amenajare sumară iniţială), cât şi de necesitatea modernizării acestuia, ca urmare a rafinării gusturilor elitelor. Primarul, care a definitivat aspectul spaţiului amintit, a dobândit experienţă ca urmare a deselor călătorii efectuate în Franţa şi Elveţia . Aceste îmbunătăţiri au reprezentat o mare infuzie de Occident - dacă-mi este permisă exprimarea - într-un spaţiu postfanariot. Tendinţa de imitare a modelului occidental, în procesul de modernizare urbanistică, este dovedită şi de faptul că planul Cimitirului Eternitatea este întocmit la Paris şi de aducerea unui grădinar pentru oraş tocmai din capitala Franţei – simbol al eleganţei şi bunului-gust. De altfel, Grădina Publică însăşi, pe lângă acesta, dispunea, potrivit statelor de plată ale vremii, de mai mulţi grădinari şi lucrători. Ulterior două noi parcuri vor completa în mod fericit amenajările vegetale ale oraşului ele concurând, mai vechea Grădină Publică, ca spaţiu de distracţie şi promenadă prin amplasamentul lor central. Dar prăpastia uriaşă dintre intenţie, rezultat al unor vizite de câteva luni pe an în Elveţia, Franţa sau aiurea, şi realitatea moldavă continuă să ne arate că civilizaţia urbană românească se afla într-o zonă, gri, de tranziţie dintre Orient şi Occident. Spaţiul urbanistic pe care edilul A. V. Ionescu l-a vrut constituit ca o cetate utopică a rămas ancorat mentalităţilor periferice şi tributar unei vecinătăţi cvasigeneralizate a oraşelor noastre ce sunt străbătute de mici pârâuri transformate, de românul inventiv şi în lipsă de altceva, în “canalizări naturale”- denumite popular Cacaine. Doar din considerente sociologice ori retorice s-ar putea face un studiu câţi din bârlădenii de ieri sau de astăzi cunosc denumirea reală a acestuia de pârâul Valea Seacă.
O altă problemă abordată a fost pavarea străzilor şi a uliţelor din oraş care reprezenta o stringentă necesitate căci, aşa cum relatează acelaşi edil Andrei V. Ionescu, într-un memoriu din 1861, în centru “gloderia era nemaipomenit de mare , astfel că în dosul Hotelului Grandes s-a înecat un cal şi altul vizavi de Leizer Kafman pe strada Principală” . Ca soluţie s-a propus “paveluirea oraşului cu piatră de Putna” , lucrare ce costa 12.000 de galbeni, încât a trebuit să se “pună biruri, adică de 8.000 de galbeni, căci municipiul nu a dispus decât de 4.000 galbeni anual” . Acum, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ne aflăm parcă la 1837, când călătorul rus Demidov, descrie Bârladul “ca o mare de pământ cleios în care caii înoată până la pântece” şi notează, în continuare, plin de amuzament, că “are de gând să ajungă oraş după locul mare pe care se întind străzile, din care nu lipsesc decât casele şi oamenii” .
Deşi a rămas o problemă constantă din lipsa permanentei lipse de fonduri, începuturile se realizează în această perioadă, a administraţiei domnitorului Al. I. Cuza. Domnitorul unirii a avut întotdeauna grijă, chiar şi indirect prin rudele şi colaboratorii săi apropiaţi de urbea sa natală. Oraşul în această perioadă începe treptat să îşi schimbe treptat înfăţişarea făcând o tranziţie din ce în ce mai consistentă de la modelul oraşelor orientale spre cele occidentale.

Ziua nationala reflectata in presa

Presa locală - și modul de reflectare al spiritului național
Motto: „ Toate neamurile din preajma noastră și-au
determinat viitorul prin rezoluții în conformitate
cu sufletul național. E rândul nostru acum.”
(Ziarul „Românul”, 21 noiembrie 1918)


Răsfoind presa bârlădeană descoperi cu emoţie evenimente și personalităţi și implicit modul lor de reflectare în mentalitatea colectivă locală, despre care generaţiile mai vârstnice ori mai tinere au auzit întâmplător - din istoria orală-, fie din manualele şcolare, fie din bibliografii, ori cel mai adesea prin intermediul arhivelor și a pasionaților de istoria națională (din păcate din ce în mai puțini). Dar din noianul informaţiilor aflăm cu uimire şi satisfacţie totodată despre existenţa unei numeroase elite româneşti existentă între anii 1877 şi 1946, trecută apoi prin sabia nemiloasă a comunismului proletar care a decapitat-o şi la propriu şi la figurat. Poporul român avea o clasă mijlocie, urbană şi rurală, pe care se baza întregul eşafod al statului şi care a fost capabilă să mute graniţele ţării pe vechile ei albii.
Nici ziarelor din a doua jumătate a secolui al XIX-lea ori de început de secol XX, nu le era indiferentă soarta românilor din provinciile aflate sub ocupație, problema națională fiind prezentă în multe din cotidienele locale. Astfel în „Semănătorul”, cel mai vechi ziar bârlădean, într-un emoționant articol, se scria „Colo peste Carpați trei milioane de români sunt amenințați din moment în moment de a fi despuiați de limba lor natală, de legea lor străbună”. „Semănătorul”, an. II, nr. 9, 1871.
Ioan Popescu (Popovici-originar din Transilvania ca și alți dascăli bârlădeni), își exprima crezul politic în aceași direcție dorită de toți românii: “România să devină unită cu toate părțile ei, cultă și civilizată de la o margine la alta, mare tare, fericită, spre a recupera cu o oră mai devreme, cuvenitul ei loc între națiunile valoroase ale Europei”. „Semănătorul”, an. I, nr. 11, decembrie 1870. Deși în Bucovina procesul de deznaționalizare forțată era mai puțin intens ca în Transilvania, s-a acordat atenție acelor instituții românești care puteau servi lupta națională, s-a militat pentru întărirea școlii românești, a Bisericii române. Expresie înaltă a dorinței de unitate a tuturor românilor, au fost marile serbări naționale, printre care amintim pe cea de la Putna din august 1871, la care au participat 3000 de patrioți veniți din toate provinciile românești. La mormântul lui Ștefan cel Mare și-au exprimat credința și voința de a-și făuri un viitor comun. Consiliul comunal Bârlad a trimis suma de 500 lei în ajutorul Comitetului serbării de la Putna, delegând și un membru al Consiliului la această serbare din august 1871. Ziarul „Semănătorul”, informează starea de spirit a bârlădenilor. Elevii Liceului „Gh. Roșca Codreanu”, cereau oficialităților bârlădene să organizeze unele serbări în oraș „astfel cum o simțise în inimile lor românii adunați la sacrul mormânt de la Putna, cum poate fi manifestată și în sufletul bârlădenilor prin o serbare românească locală”. „Semănătorul”, an. II, nr. 32, august 1871. Primăria aprobă ca la Biserica Domnească să se oficieze o slujbă religioasă în memoria lui Ștefan. În numărul următor, cititorii erau informați despre modul de desfășurare a serbărilor de la Putna. „Semănătorul”, an. II, nr. 34, 25 august 1871. În problema unității naționale și ziarul local „Paloda” face propagandă în vederea susținerii, „Ligii culturale a românilor”. „Paloda”, 1 noiembrie 1892.
Evenimentele din Transilvania, indiferent de alianța temporară ... și necunoscută de masele largi cu Tripla Alianță, erau pe larg comentate în presa locală. Astfel în același cotidian „Paloda” între 1894 și 1895 regăsim mai multe articole, având conținuturi incendiare despre procesul „Memorandiștilor” și arestarea lui Ion Rațiu: „În temnițele ungurești” („În sfârșit ungurii și-au atins scopul lor criminal. Românii din Ardeal sunt batjocoriți, persecutați și aruncați în temniță ca niște criminali. Prigonirile și fărădelegile ungurilor față de frații noștri de peste munți n-au încetat și nici nu vor înceta, continuând pe o scară mult mai extinsă, pentru că protestele unanime ale presei și ale românilor n-au găsit nici un ecou înaintea Europei civilizate”), „Din Ardeal”, „Rațiu arestat”, etc.



În anii 1879 și 1882 (iulie- august) - 82 și respectiv 80 de elevi ai Școlii normale au efectuat excursii în Transilvania însoțiți de directorul acesteia Ion Popescu, având ca scop formarea sentimentelor patriotice și de cunoaștere a întregului spațiu al românismului, reflectate deasemeni în presa locală. Traian Nicola, Fragmente de cronică bârlădeană, în Bârladul Odinioară și Astăzi. Miscelaneu, București, vol. I, 1980, pg. 537- 538.
Ziarul „Paloda” din 28 august 1898 sublinia calitățile omului muncitor, inteligent, exigent, sobru, de o mare voință-conchidea: „Ion Popescu a insuflat elevilor iubirea de patrie, iubirea de limba lor strămoșească, încrederea în puterea și vitalitatea Românilor.” Ion Oprea, op.cit, p.163; Despre personalitatea acestuia vezi și Gh. Vrabie, Bârladul cultural, Bârlad, 1938.
Tot la Bârlad apare în 1917 un ziar intitulat „România Mare” la Tipografia C. D. Lupașcu - Bârlad, conținutul articolelor fiind centrate pe promovarea idealurilor naționale. Cotidianul și-a continuat apariția și după 1918 dar fiind tipărit la București și abordând o tematică mult mai diversă. Ion Oprea, Mari personalități ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene .1870-2008, Editura Pim, Iași, 2008, p.158.
Pe plan local ziarul „Viitorul” reapare la 23 noiembrie 1918, când Grigore D. Vasiliu, președintele P.N.L. Tutova, făcea public Manifestul Partidului Național Liberal pentru ca în paginile lui liberalii să-și precizeze pozițiile asupra problemelor majore ale societății: realizarea unității („România Mare”) și reformele ce trebuiau îndeplinite („ Partidul liberal și reformele”). “Viitorul”, din 23 noiembrie, 1918.



Episodul „Ligii Culturale”

În cancelaria Liceului „Gh. Roșca Codreanu” s-au pus bazele secţiei Bârlad a „Ligii Culturale” de Sfântul Dumitru, la 26 octombrie 1909. Cu acest prilej, profesorul Neculai D. Neştian a fost desemnat în funcţia de casier, iar fratele său, directorul liceului, a devenit membru al secţiei Bârlad a „Ligii”. Traian Nicola,Colegiul național „Gh. Roșca Codreanu”150 de ani, Bârlad, 1996, p. 123; vezi și Gh. Clapa, în mss.
În „Chemarea către bârlădeni" se scria, și cităm în continuare „Împrejurările din ce în ce mai grele cu care trebuind să se lupte fraţii noştri de peste hotare și starea înapoiată în care se află populaţia României au făcut pe o seamă de bârlădeni să se întrunească în ziua de Sfântul Dumitru, 26 oct, 1909 în cancelaria liceului şi să întemeieze o secție a „Ligii Culturale. [...] Să nu uităm că solidaritatea a făcut în toate vremurile tăria popoarelor; prin urmare numai sprijinindu-ne unii pe alţii vom putea să înlăturăm orice primejdie și să contribuim la buna stare a tuturor. [... ] în curând toţi bunii români din orașul nostru se vor înscrie în această Societate, menită să lucreze pentru întărirea şi înălțarea neamului românesc de pretutindeni."
Comitetul secţiei Bârlad cuprindea, aproape în totalitate, profesori sau foşti elevi, nume dealtfel extrem de cunoscute în rândul oamenilor de cultură și politici bârlădeni: Stroe S. Belloescu (preşedinte), Ştefan Drăgănescu, Paul Constantintescu (vicepreşedinţi), Dimitrie Vasiliu-Bacău (secretar), Gh. D. Neștian, George Tutoveanu, Tudor Pamfile (membri), Theodor Ioan, Lupu Kostachi, Teodor Emandi (membri onorifici).
Dintre membrii secţiei Bârlad a „Ligii" se pot identifica următorii profesori ai liceului: Gheorghe Alexandrescu, preotul Iacov Antonovici, D. Bănceanu, Eugen sau Chiriceanu, Ştefan Dobrescu, Vasile Gheţu, Dimitrie Ghimuş, Dimitrie Mironescu, N. Nazarie, Nicolae Negru, Grigore Negură, G. D. Neştian, Enache Pocletaru, George Constantinescu-Râmniceanu, C. D. Stamboliu, C. Ştefănescu, Vasile Triandaf.
Din 1910 „Liga" locală a editat, trimestrial, „Liga Culturală. Buletinul Secţiei” având în general 16 pagini, format 23x15,5 cm, la Tipografia Nouă Toriceli Slobozeanu, iar mai târziu la Tipografia Neculai P. Peiu. Sediul „Ligii" era la „Casa Naţională". În 1911 erau recenzați 105 membri cotizanți ai „Ligii" (dintre care 22 profesorii Liceului „Gh. Roșca - Codreanu", iar doi profesau la Şcoala Normală). Tot în acel an scriitorul Haralamb Lecca a conferenţiat în cadrul „Ligii" despre „Noi, românii", după care şi-au dat concursul corul şi orchestra „Şcolii Normale". „Liga" a mai organizat și alte activități ce au cuprins o paletă largă de manifestări de genul: lecturi, declamații, muzică vocală şi instrumentală. (Ibidem)
Buletinul din aprilie-iunie 1912 este dedicat centenarului Răpirii Basarabiei- cu proză și versuri, din care putem reține titluri de articole: „Cum ni s-a răpit Basarabia” semnat de C. C. Stamboliu, profesor, dar și îndemnul „Sus inimile” de G. Alexandrescu deasemeni profesor. Ion Oprea, op.cit, p. 368.
Odată cu apariţia „Academiei bârlădene” (1915) rolul „Ligii" începuse să îşi piardă din importanță, dar problema națională nu și-a pierdut pentru bârlădeni însemnătatea. Publicațiile acesteia, gen -„Buletinul Ligii Culturale” din Bârlad și ulterior „Foaia Ligii Culturale” (al cărei număr 1 a apărut în anul 1916, luna Ianuarie, anul VI) conțin deseori și semnătura profesorului Neculai D. Neştian. (Gh. Clapa, în mss.)
La 20 noiembrie 1913 conferențiază la Bârlad istoricul A. D. Xenopol, despre „Politica austriacă față de noi”, în cadrul „Ligii Culturale” (“lume multă -pentru că nu se știa...- și însuflețire multă, fiindcă nu se putea altfel”). Traian Nicola, Fragmente de cronică bârlădeană, în Bârladul Odinioară și Astăzi. Miscelaneu, București, 1980, p. 541.
Anterior în 1906 în cadrul aceleiași instituții mai avusese o intervenție în scopul strângerii de fonduri pentru ridicarea unei statui a domnitorului unirii- Al. I. Cuza la Iași.

O scurta incursiune in istoria transportului barladean

Mână birjar... la bulivard !
Obrazul subţire cu cheltuială se ţine ...
Locomoţia a reprezentat chiar şi pentru o societate mai puţin dezvoltată, cum era cea română şi în speţă cea bârlădeană, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, un element subsidiar, dar nu mai puţin important al vieţii citadine.
Înainte de apariţia căilor ferate şi a automobilelor, transportul se realiza cu poştalioane, căruţe şi birje. Termenul de birjă a fost adus în Principatele Române de către ofiţerii ruşi în 1828, iar mai târziu sub influenţa eternului Paris, s-a făcut translaţia semantică de la birjar în cel de vizitiu, având ca sursă de provenienţă franţuzescul visiter, “a vizita”.
Primele mijloace de transport publice individuale au apărut sub influenţă rusească la Bucureşti în 1928, iar la Bârlad se pare că au apărut în anilor 1870, sub forma trăsurilor denumite generic de piaţă (deoarece în această zonă staţionau cel mai adesea) ca urmare a faptului că la 13 septembrie 1872 a avut loc racordarea oraşului la reţeaua feroviară prin construirea căii ferate Tecuci – Bârlad şi a staţiei C.F.R. S-a simţit atunci nevoia asigurării transportului călătorilor care mergeau sau se întorceau de la gară. Importanţa acestora a crescut simţitor şi cuantificabil în timp, mai ales că după 1878, Bârladul devine şi nod de cale ferată, prin construirea linilor Bârlad-Galaţi şi Bârlad-Fălciu. Acest fapt ca şi construirea Şoselei Naţionale Iaşi-Bucureşti care străbătea localitatea de la Nord la Sud, a adus modificări în structura internă a oraşului şi a contribuit la sporirea tranzitului de persoane şi mărfuri.
La începutul secolului al XX-lea durata programului pentru angajaţii C.F.R. putea să dureze şi 24 de ore şi chiar uneori putea fi depăşit, dacă distanţa ori mijloacele precare nu puteau asigura o înlocuire absolut firească. Aceasta mai ales în timpul iernii, datorită zăpezilor abundente şi a tehnologiei vremii (că de …şi atunci era perfect valabil principiul că iarna nu-i ca vara !!!): “când îţi era lumea mai dragă, atunci rămâneai în câmp să faci presiune la locomotivă, sau te opreai la vre-un canton să completezi apa la tenderul locomotivei”, muncă la care îşi ofereau concursul în mod benevol şi călătorii numai în speranţa că se va ajunge la destinaţie. Combustibilul întrebuinţat era lemnul de foc, nici măcar un cărbune cu o valoare scăzută caloric, aşa se explică şi presiunea de la cazanul locomotivei ce nu era constantă şi de lungă durată. Dacă călătoreai pe linia Bârlad-Fălciu sau Crasna-Huşi (cu linie îngustă) pe timp de vară era în schimb o adevărată plăcere, dacă făceai abstracţie de viteza de mers, fiindcă aveai posibilitatea de a admira pe îndelete peisajul ba chiar mai mult puteai să cobori din tren, culegeai flori din pădurile de la Dobrina şi Horga şi erai înaintea trenului la pasaj, de unde te urcai în înapoi în tren, pentru că atunci trenurile la urcarea în rampă nu depăşeau un om mergând la pas normal. Trenurile, de marfă, ce tranzitau sau se formau din Bârlad nu ajungeau decât la 30-40 de vagoane, care erau în general de un tonaj mic de 10-15 tone şi cu mărfuri ce nu ocupau capacitatea sau tonajul de încărcare al vagoanelor. Lungimea liniei de servici era de 400 de metri, strangulată şi cu o diagonală fiind insuficientă pentru cele 20 de vagoane ce se încărcau sau descărcau pe zi.
Birjele sau trăsurile se foloseau la transportul orăşenesc sau pentru agrementul persoanelor cu o anumită stare socială. Până la apariţia lor, deplasarea persoanelor ce nu aparţineau protipendadei se făcea aplicând dictonul “încet dar sigur”, adică pedestru. Domnii îşi doreau să satisfacă dorinţele cucoanelor, iar dacă o plimbare le încânta, nu era mare lucru pentru cineva, mai ales cu, prinţipii şi onoare. Ieşirile la aer liber constituiau o modalitate de evadare din cotidian, dar şi una de câştig a proprietarilor care răspundeau cererii de transport. În plus, cei ce aveau moşii în apropierea oraşului şi făceau destul de des drumul, mai ales vara, erau obligaţi să deţină astfel de trăsuri.
În amintirile bârlădenilor, au rămas celebrele bătăi cu flori ale doamnelor, aflate în trăsuri, din timpul plimbării de-a lungul bulevardului George D. Palade, sau de la intrarea în Grădina publică. Loc predilect de promenadă era spaţiul unde se etalau ultimele toalete, după moda de la Paris, dar şi unde puteai întâlni hilare mijloace de deplasare. Un fost elev bârlădean, Gheorghe Mangu se destăinuie evocând asemenea promenade: “În vremea aceea, la Bârlad erau trăsuri elegante şi confortabile, trase de cai frumoşi şi bine îngrijiţi. Seara trăsurile treceau cu perechi la promenadă spre grădina publică. Punct de atracţie al oraşului, aceasta era o oază de pomi şi flori, un parc natural cu alei, bănci şi un chioşc în care cânta fanfara militară” .
După liniştea de peste an, în cele 10-15 zile cât ţinea iarmarocul, bulevardul se însufleţea de nu-l mai recunoşteai: gălăgie, muzici, muzicuţe, trompete, tobe şi un du-te-vino neîntrerupt; tineri, bătrâni, copii, alergau spre iarmaroc, oraşul distracţiilor; trăsuri, tramcare improvizate şi chiar “bastardul” lui Diaconu (un dinozaur de automobil, obţinut din vânzarea de flori) cărau lumea la petrecere.
Trăsurile nu erau doar un moft, ori etalon social ci şi o necesitate, determinată de gloderia aproape omniprezentă şi de starea pavajului plin de gropi, pe care îşi scâlcia ghetele trecătorul obişnuit.
La început de secol XX, când ieşeai din gară şi o porneai spre oraş aflai drept în faţă o mică piaţetă în care călătorii găseau ziua şi noaptea câteva trăsuri, dar numai la orele de sosire a trenurilor. Piaţeta era nepavată, iar gropile erau astupate cu multă balegă de cal şi bălţi de urină. La trăsuri, în dreapta şi în stânga caprei, pe care se afla vizitiul, clipeau felinare adormite ca şi birjarul, iluminate cu petrol şi geam de sticlă ori de cristal şlefuit, pe care era scris numărul de ordine. Studiind mărturiile contemporanilor găsim şi alte informaţii privind mijloacele de transport ce tresăltau pe caldarâmul plin de gropi al Bârladului interbelic: „Copil, priveam de multe ori şirul nesfârşit de care cu boi scârţiind pe stradă căutând ieşirea Tutovei, a Dealului Mare sau a Bereştilor, ocolind trăsurile cu câte unul sau doi cai care purtau spre gară tot felul de pasageri în dorinţa de a nu pierde trenul. Şi astăzi mi se pare o poveste nespus de frumoasă când meditez la acele clipe ale copilăriei mele, când urmăream mersul agale al boilor sub greutatea încărcăturii din saci pe care-l pot compara cu un fluviu de imagini de care mi-aduc pe val întreaga barcă a copilăriei plină de farmecul ei îndepărtat” .
În general, trăsurile se prezentau bine, erau prevăzute cu poclit pentru ploaie şi strapontină (scaun pentru a treia persoană) unele dintre ele erau capitonate cu pluş roşu sau albastru, cu o pernă la spate, eventual în funcţie de condiţiile climatice cu o învelitoare care se punea pe picioare, brodată cu monograma proprietarului. Roţile cu spiţe, vopsite cel mai obişnuit în alb atrăgeau atenţia, iar birjarul era îmbrăcat într-un fel de caftan având la oiştea de la trăsuri doi cai înhămaţi. Fiecare proprietar se îngrijea ca trăsura sa să fie cât mai elegantă şi mai atrăgătoare, pentru „a lua faţa concurenţei”. Când se pleca cursă, era obligatoriu ca birjele să arate cât mai bine şi mai agreabile. Cu timpul cercurile de fier de la roţi au fost înlocuite cu cele de cauciuc veritabil, astfel ca drumul să fie cât mai lin, şi să nu fie prea zgomotoase; au fost adăugate aripi care protejau clienţii de stropii de apă murdară sau noroi, iar birjarii au ajuns să poarte giubele cu nasturi metalici şi ceaprazuri. Aveau, ca peste tot, coşuri sau burdufuri de piele, care graţie unui mecanism indispensabil se puteau ridica ori coborî după necesitate, în funcţie de vânt, ploaie sau soare. Pe atunci bârlădenii se mândreau cu aceste trăsuri deoarece erau mai mari decât birjele Iaşului, care erau trase de un singur cal. Pe timpul iernii, când zăpada acoperea străzile, acestea erau substituite de sănii, trase de cai cu zurgălăi, care le anunţau prezenţa de la depărtare, şi care se închiriau în aceleaşi condiţii ca şi birjele. Săniile aveau un aspect asemănător cu cel al unor cutii puse pe patine lungi şi subţiri şi se acopereau cu covoare de lână sau cu blană.
Un alt loc de parcare era în apropierea Podului Roşu sau a Pieţei Sf. Ilie (“unde ceainăriile adăposteau birjarii de noapte întârziaţi, care îşi plimbau între dânşii ceainicele aburinde” ), iar seara lângă cafenelele mai frecventate, cum era cea a lui Manzavinatos ori Bursa, pentru a veni în ajutorul chefliilor. Distracţia copiilor era de a se atârna de ele şi de a ajunge, spre supărarea birjarilor, pe nepusă masă în diferite colţuri ale oraşului, sau de a lovi caii în locuri sensibile spre disperarea vizitiului nevoit să facă pe nepusă- masă curse neplanificate.
Pentru amortizarea şocurilor de la gropile de pe străzi, erau prevăzute cu arcuri elastice din oţel, ce erau reparate în atelierul lui Ludovic Teodorescu de pe Strada Principală. Totodată în oraş existau mai multe ateliere de curelărie şi hamuri. Aceste produse erau extrem de căutate, având în vedere că orăşenii deţineau un număr considerabil de cai folosiţi la o mare varietate de vehicule cu denumiri din cele mai bizare pentru bârlădeanul contemporan: trăsuri, tramcare, ghiociuri, bihunce, şarete, căruţe de ţară, etc..
Din ziarul “Bârladul”, datat 6 decembrie 1909 cu un articol intitulat
Take Ionescu la Bârlad avem indicii despre cum trebuie să fi arătat o desfăşurare în forţă a acestor numeroase şi diverse mijloace de transport: “La plecarea de la gară T. Ionescu a fost luat în echipajul lui T. G. Emandi, iar ceilalţi fruntaşi precum şi o parte din cetăţeni în echipajele şi trăsurile de piaţă, prea puţine de altfel pentru numeroasa mulţime adunată”. Relatarea ne indică dincolo de evenimentul politic în sine o posibilă aproximare a numărului de trăsuri, de peste 50 ce existau în acel moment în oraş. Desigur numărul era mult mai ridicat deoarece se referă la cele aparţinând simpatizanţilor Partidului Conservator Democrat, plus birjele de piaţă, dar nu i-a şi nu poate lua în calcul celelalte trăsuri existente şi aparţinând protipendadei bârlădene.
După anul 1930, tarifele s-au modificat, raportându-se la distanţă, dar şi la greutatea bagajului şi a persoanei transportate. Nostime vremuri, bizari oameni...

Şi Bârladul de pe vremea trăsurii îşi avea poezia lui…

Dar timpurile, moda şi, mai ales... gusturile se schimbă. După apariţia automobilului şi acest mijloc de transport şi-a făcut apariţia în urbe. La început timid, în trecerea oficialităţilor, cum îl întâlnim la o paradă, din mai 1912, prilejuită de venirea regelui Carol I în oraş: “Convoiul oficial s-a format apoi din faţa Şcolii Normale cu Regele, un ministru şi prefectul judeţului într-o maşină care mergea încet către Palatul Administrativ - astăzi Teatrul - urmat de alte maşini oficiale şi trăsuri cu cai frumoşi; iar în frunte moş Stroe S. Belloescu, moşneguţ alături de bătrânica lui într-o trăsurică de două persoane trasă de un cal mic (ponei) nu tocmai gras şi mânat de el mergea la pas, parcă în măreţia simplităţii, mai mândru decât toţi cei ce compuneau solemnitatea ”. Gh. Silion, în mss.
Ulterior devine apanajul protipendadei şi a celor câtorva taximetrişti ce şi-au făcut din posesia lor, o mică afacere spre supărarea proprietarilor de trăsuri speriaţi de noul tip de concurenţă, dar trăind cu speranţa unei coexistenţe. .
O fostă bârlădeancă îşi aminteşte de aceste începuturi: „..pe vremea mea singura maşină din Bârlad era a familiei Spiratos, şi ca din entuziasm, intrau pe nepusă masă cu ea în curte şi speriau pe Maria, femeia lor de casă. Cu trăsura se plimbau într-o măsură egală persoane de ambele genuri. Ghiocerul, era în mod unanim, de gen masculin”. În 1935 apar taximetrele, model Ford - 1929, ce variază ca număr, dar cu aproximaţie putem întâlni în Bârladul interbelic 6-7, asemenea automobile.
Printre cei mai cunoscuţi proprietari îi putem enumera pe: Ion Perianu, Scarlat Paiu, Iordache Berbeci, Costică Parfene, Gh. Berechet, Saul şi alţii. Locul de parcare era lângă Cinematograful Victoria unde se afla şi staţia de alimentare cu benzină şi uleiuri. Acestea erau solicitate pentru deplasări în exteriorul oraşului, pe ruta Puieşti de către angrosiştii de cereale. O statistică a anilor 1934-1936 ne oferă informaţii preţioase indicându-ne că în Bârladul acelor vremi existau 14 autoturisme aparţinând familiilor cu stare, 11 motociclete, 9 camioane şi un număr neprecizat de biciclete. Pentru cei care nu aveau suficiente posibilităţi financiare dar dornici de plimbări mai mult ori mai puţin romantice, cu acest ultim mijloc de transport, se puteau găsi soluţii, împrumutarea lor cu ora de la atelierul lui Leizer Manole, situat pe Strada Regală nr. 91.
După modificările politice şi mai ales economice din 1948 vor mai fi întâlnite doar câţiva ani, după care dispar înlocuite cu Zilluri şi mai ales Moskviciuri – model 203 - de stat. Surprinzător peisajul citadin va fi populat în continuare de eternele birje ale bunicilor, ce vor fermeca prin aducere aminte şi utilitate bârlădenii încă un deceniu.
În 1949 se înfiinţează Întreprinderea Comunală Bârlad care pe lângă alte activităţi se ocupa începând cu luna mai a anului 1952, şi cu transportul în comun, sub denumirea generică de E.T.A.C.S.. Începuturile au fost determinate de existenţa a două autobuze model Chevrolet. Antice şi… de demult, datând din perioada interbelică, recuperate probabil dintr-un parc de vechituri, şi-au făcut cu stoicism datoria pe traseul de la cazarma militară şi până la noua şi măreaţa F.R.B. (Fabrica de Rulmenţi Bârlad). În anul 1953 parcul auto suferă transformări radicale. Din păcate …mentalităţile mai greu. Noii citadini, denumiţi generic tovarăşi, se uitau nedumeriţi şi au început să se urce în ele abia după câteva zile.

BALUL – SAU VISUL DE O NOAPTE

BALUL – SAU VISUL DE O NOAPTE

O lume care dansează, trăind din plin farmecul şi bucuria unei frumoase nopţi de carnaval. Pe vremuri lumea ştia a petrece

 Obiceiul balului modern a apărut la noi în secolul al XIX-ea, cu aproximaţie între 1806 şi 1812, când Principatele Române au fost administrate de armata rusă şi ai cărei ofiţeri, cel puţin din punctul acesta de vedere adoptaseră moda Occidentală. (1)

Ulterior s-a consolidat cu prilejul ocupației rusești din 1828-1834 și a celei din timpul din timpul războiului Crimeii (1853-1856). Prin Bârlad s-au succedat atunci armatele turceși, rusești și austriece “cu beneficiile implicite”. Institutorul I. Vasiliu surprinde aceste momente în memoriile sale și redă documentar atmosfera de atunci: “Nici n-a apucat să zică lumea cuvântul: Doamne bine că ne-ai scăpat de ruși și cuconu Gheorghe Tașcă vine la noi și spune părinților mei că vin nemții. [....] Ocupația rusească a fost bătaia cu biciul; ocupația nemțească; cum o numea poporul, a fost bătaia cu scorpii. 

Dacă ocupația austriacă pentru țărănime era o povară insuportabilă, pentru boierime această ocupație era un deliciu. Ofițerimea austriacă devenise pentru boierime, mai ales pentru cucoane, niște adevărați intimi ai familiei. Splendoarea uniformelor, deprinderea jocului de cărți”, cochetăriile de dans și de salon, faptul că erau străini și se recomandau feciori de grafi și de conți, toate acestea lucruri deșerte înebunise pe unele femei ale unor boieri, ce se credea cea mai nenorocită ființă pământească, dacă nu s-ar fi găsit în adorația unui ofițer graf, sau ofițer conte. Casele boierimii se transformaseră în niște adevărate saloane de jocuri de cărți, în niște adevărate saloane de picnicuri, în niște adevărate restaurante de libațiuni, la care ofițerii austrieci erau primii invitați. Cucoanele, în conversațiile lor, credeau (că își fac n.ns.) o mare favoare, când ziceau: astăzi am avut la dejun pe graf ofițer X, astăzi la jocul de cărți pe conte ofițer Y, cutare  sau cutare este în relație amoroasă cu ofițer baron Z, etc.”. (2)

Dar dincolo de considerațiile critice și realitatea neplăcută a ocupației străine jocurile erotice sub forma cochetăriile de salon și dansurile la recepții și baluri combinate cu șarmul și frumusețea bârlădencelor au avut și efecte pe măsură. Doi ofițeri austrieci cantonați la Bârlad au demisionat din armată și s-au căsătorit aici: căpitanul de cavalerie Șolț și doctorul maior Șabner. Acesta din urmă  s-a căsătorit cu una din fetele lui Alecu Tuduri. Din această căsătorie a rezultat Alexandru  Șabner Tuduri personalitate marcantă în orașul din a doua jumătate a secolului- viitor doctor, deputat și senator. (3)

Obișnuința acestor baluri era atât de mare  că se organizau asemenea evenimente -la mijlocul secolului al XIX-lea- și pentru copii ca modalitate de a învăța să danseze și a manierelor de societate: “….Aproape de sfârșitul carnavalului de iarnă, când copii familiilor de mai sus, împreună și cu mine, ajunseserăm să învățăm toate jocurile ce se jucau pe atunci într-un bal, d-l Fătu, văzând că copii săi erau ascultători și aveau multă silință la carte, s-a hotărât să dea un bal, în care să nu joace decât copii, dintre care eu nu puteam să lipsesc, și după bal să urmeze o copioasă și aleasă gustare

Invitații la această petrecere erau familia Lăjescu, Coroiu și toți profesorii de la gimnaziu. Jocul, sub privegherea celor de mai sus, a început la ora 8 și a continuat până la ora 12. Fiecare joc se termina în aplauzele de bravo ale asistenței. După joc a urmat masa, la care au luat parte părinții, invitații și toți copii.” (4)

Orice trecere a domnitorului ori a unei înalte oficialități prin oraș ducea inevitabil la primiri fastuoase, ospețe, recepții și baluri. Același personaj ne oferă informații prețioase cum se desfășurau manifestări cu ocazia vizitelor temporare: ale domnitorului Mihalache Sturdza, Grigore Ghica, caimacanul Vogoride, domnitorul Al. I. Cuza și ulterior a regelui Carol I. (5)

          Indiferent de modul de realizare și amploare, ele nu se constituau în excepții și apanajul boierimii ci, erau elemente ale cotidianului pentru protipendada orașului din diferite timpuri. Forme de socializare, de relaţionare cu alţii diferiţi, aflaţi pe trepte sociale sau cu alte niveluri de cultură şi educaţie, moda de salon și a five-o-clok-urilor, balurile - şi ceaiurile dansante de mai târziu - au stimulat considerabil comunicarea între reprezentanţii aceleiaşi generaţii ori fiind o punte între acestea.

Despre costumele și fantezia vestimentară sau rigorile etichetei sau a manierelor în lumea aristocrată se cunosc multe lucruri cu ocazia balurilor.  Importanța lor  în viața socială a epocii a fost reliefată și de însuși Principele Carol, care pe  vremea când era adolescent a scris câteva randuri ce compun o scurtă povestire și redă, atmosfera unui bal și tipul de concurență care se desfașura prin saloane.

            Când prezentul ni se pare prea greu şi apăsător, putem să evadăm în ireal și să visăm la o viață  mai puțin agitată și stresantă a vremurilor de aur când și petrecerile aveau un ritm al lor propriu cu reguli parcă imuabile. Balurile, cu vise de început de drum, carnete de bal (ce cuprindeau lista tuturor dansurilor pentru ca cochetele de atunci să nu uite cui au promis diversele dansuri ale serii), povești de dragoste în ritmul muzicii anilor ce s-au dus.  Nu poți să nu zămbești, citind numele dansurilor, care erau atunci la modă: Valse, Quadrile, Polka, Lenciers, Mazurca, Pas quatre, Pas de patineurs şi celebrul Cotillon compus din: Les Bouqets, Les Arcades, Les Maswues, Moulinet etc.

Îţi poți inchipui deasemeni emoţiile stârnite de aceste baluri, sălile luminate feeric, uniformele sclipitoare de fireturi ale ofiţerilor, fracurile şi rochiile vaporose ale doamnelor, ce dădeau un deosebit aer festiv. Pe atunci se mai păstra încă obiceiul ca în asemenea ocazii, tinerele fete din boierime să poarte frumoasele noastre costume naţionale.

Forfota inerentă pregătirilor măcina gândurile domnițelor tot anul dinaintea sezonului de baluri... Premergător intrării în societate a domnișoarelor, primul dans aducea, de regulă și primii fiori de dragoste... Dar la bal... tineretul dansa cu patimă, cu nesațiu, de la fetița care de abia a începuse să umble până la fetișcana care mânca dans cu pâine; de la baiețașul cu pantaloni scurți până la "donjuanul" care-și amaneta  paltonul ca să-și închirieze "un costum de seară. Costumele erau motiv de competiție și principala preocupare a mondenilor ce nu puteau lipsi de la nici-un bal și care deveneau actori pentru o seară. Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX a prins aristocrația în acorduri de Strauss, învârtit în haine scumpe de la Paris și stropit cu parfumuri franțuzești. Orientul pierdea teren, în favoarea  manierelor și finețurilor importate din Occident.          Pe vremuri lumea ştia a petrece. Iar eleganţa celor de altădată se mai păstrează doar în fotografiile cu chipuri uitate, de oameni care au zâmbit şi au râs ca şi noi, ori  mărturii așa cum este aceasta redată de un ziar de epocă:                            

BALUL SOCIETĂŢEI DOAMNELOR ROMÂNE

           „Sâmbăta trecută a avut loc la Palatul Administrativ balul anual dat de Societatea Doamnelor Române din oraşul nostru şi care are ca preşedintă pe M. S. Regina. Frumoasele saloane ale Prefecturii, luminate a giorno şi aranjate cu mult gust, erau neîncăpătoare pentru mulţimea elegantă, care-şi dăduse întâlnire la această petrecere reuşită. Trebuie să recunoaştem cu plăcere că amabilele doamne, care formează comitetul societăţii, au dat şi de astă dată proba că ştiu să asocieze cu mult talent utilul cu frumosul, şi că au tactul, ca, atunci când ne obligă să contribuim la fapte de caritate, să ne dea în schimb momente de plăcere, care ne fac să iubim în viitor binefacerea.

             Balul s-a deschis la ora 11 la sunetele armonioase ale muzicii Regimentului 12 „Cantemir”  şi numeroasele perechi au început să alunece în vârtejul valsului ameţitor. S-a dansat cu multă vioiciune şi s-a petrecut admirabil până când Aurora, cu degetele de roză, începuse să deschidă porţile cerului. Surprizele de cotilion, confecţionate cu mult gust de către însăşi membrele societăţii – căci cele comandate nu sosiseră la timp, ca şi anul trecut - au fost foarte reuşite. Cotilionul a fost condus cu multă îndemânare de domnii Colonel Naumescu şi Balli.

           Din eleganta şi distinsa asistenţă am remarcat pe doamnele Vasiliu-Cristescu, vicepreşedită a Societăţii, în verde, Dr. Davidoglu în negru, Elena Eamandi în gri, Portăşescu în mauve, Fogtberg în gri, Colonel Tocineanu în negru, colonel Steriade în alb cu dantele, Aglae Juvara în chaudron, Colonel Naumescu în verde perlat, Maria E. Juvara în gri, Ana Drăgănescu în rose perlat, Gr. Vasiliu în vieux-rose cu dantele, Viola Balli în bleu cu dantele, Ema Gane în rose cu negru, Căpitan Gheorghiu în verde, căpitan Steriade în bleu, Pastia în bleu, Maior Harhas în orange, Benedetto di Luca în alb, Dr. Constantinescu  în alb, Mironescu în negru, Stănescu în rose, Moscu în bleu, Roşianu în negru, Lascăr Davidoglu în negru, Barbu în rose, Vrioni în gri, Antonescu în bleu, Vorochievici în bleu etc.

            Domnişoarele Florica Juvara în rose, Ghica (Vaslui) în alb, Steriade în alb, Romano în alb, Ghimuş în alb, Clement în alb, Vasiliu în alb, Loulache Cristescu  în alb, Pogonat în rose, Atanasiu în alb, Chiricuţă în bleu, Antonescu în rose, Davidescu în negru etc.

           Fracul şi epoletul erau reprezentate prin domnii Teodor Emandi, E. Juvara, Gr. Vasiliu, Drăgănescu, Pastia, Simionescu, Paruş, Davidoglu, Vernescu, Petrescu-Dâmboviţa, Moscu, Albu, Balli, căpitan Roşianu, Nica, Benedetto di Luca, Alexandrescu, Atanasiu, Eremia, Arthur Anastasiu, Stoenescu, Gâţă ( Focşani), Miciora, Puiu Emandi ( Focşani).

            Colonel Tocineanu, Colonel Steriadi, Colonel Naumescu, Maior Harhaş Căpitanii Gane, Pleşoianu, Dârzetano, Panapol, Gheorghiu, Dr. Constantinescu, Locotenenţii Cociu, Castano, Margaitopol, Băleanu, Cealâc, Iacovache, Popovici, Pană, Dobrescu, Nicolau  etc. . ” (“Bârladul”, 5 februarie 1912) (6)

          În Bârladul din secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea se organizau numeroase asemenea recepții și  baluri ce reunea tot ce era mai select în orașul de atunci completate cu  retrageri cu torţe şi luminaţie în centru. Balul recruților, al copiilor, carnavalurile cu măști sunt amintiri. Cântecul ce  chema altădată la bal, acompaniat de aroma de cafea și prajituri, ce era cântat de buzele doamnelor: "pregătește-ți pantofii, îmbracă-te frumos, că deja se anunță balul..." nu mai este astăzi decât o simplă amintire.

Note:

1. Adrian Majuru, Bucureşti. Povestea unei geografii umane, Bucureşti, Editura Institutul Cultural Român, 2007, p. 106.   Din punctul de vedere al călătorilor occidentali orice petrecere chiar cu specific românesc, semăna cu un bal așa cum ne dăm seama din următoarea relatare a contelui Emanuel D’ Antrigues ce trece prin Bârlad, la 7 iunie 1779, și ne prezintă o atmosferă oarecum fantezistă și bizară, rod al unei imaginații bogate și probabil al lipsei de informație: „”În cinstea călătorilor, ocârmuirea găsise de cuviinţă să dea un bal, obligând vreo 20 de fete să vină să danseze forţat în cinstea oaspeţilor; mirându-se de tristeţea dansatoarelor şi mai ales de jalea uneia ce juca şi plângea totodată, domniţei i se spuse că bietele fete erau supărate fiindcă în ziua aceea fiind o mare sărbătoare bisericească, un lăsat de sec (!), obiceiul era ca tineretul să petreacă, iar ele hotărâseră înainte de sosirea noastră, să facă între ele o mică petrecere, pentru care părinţii, lor cheltuiseră şi bani. Dar cum sosirăm noi, cârmuirea crezând că va face plăcere domniţei să le vadă jucând, trimisese poruncă fetelor să vie toate acolo. Trei din ele, pentru că n-au venit îndată, au şi fost întemniţate (!). Celelalte trebuiau să-şi petreacă ziua jucând fără voie şi fuseseră chiar ameninţate că vor fi bătute şi ele şi părinţii lor, dacă ar îndrăzni să se tânguiască domniţei. Cât despre fata care era cea mai mâhnită din toate, cruzimea cârmuirii era revoltătoare. Mama ei murise cu o zi înainte, dar fiindcă era frumoasă, o sileau să joace cu ochii înlăcrămaţi şi cu inima frântă // de durere.

Aflând despre toate acestea, domniţa chemă pe ispravnic şi, pretextând că e obosită şi doreşte să se odihnească, 1-a rugat să trimită fetele acasă. Acestea, bucurându-se foarte mult, s-au dus să petreacă în voie la mica serbare ce-o pregătiseră. Domniţa le trimise fel de fel de băuturi răcoritoare şi o masă bună. Când cheful fu în toi, merserăm cu toţii acolo. Cea care pierduse pe mama sa, se dusese acasă la ea. Domniţa îi trimise de mâncare şi, ştiind că e săracă, îmi spuse să-i dau şi o sută de ţechini (!). în viaţa ei nu văzuse fata atâţia bani, pe care, de altfel, nu i-am dat dânsei, ci tatălui ei pe ascuns, de teamă să nu-i fie luaţi. Petrecerea a ţinut până la miezul nopţii. Iţi jur că mie, care nu pot suferi balurile şi care găsesc că jocurile moldoveneşti seamănă cu ale urşilor (!), mi-a plăcut balul acela mai mult decât mi-au plăcut sau îmi vor place vreodată cele de la Operă. Era atâta veselie. Copilele acelea binecuvântau pe domniţă şi se uitau la ea ca la o zână... Li se părea aşa de ciudat că rangul, demnitatea, puterea să poată fi în mâinile cuiva un mijloc de a face bine... Ea însăşi se bucura, de plăcerea ce o făcea acestor sărmane, făcându-le să uite, pentru câteva ceasuri măcar, marea lor sărăcie. în sfârşit, după ce le-am dat la fiecare câte un mic dar, ne-am întors la gazdele noastre foarte mulţumiţi de ziua pe care o petrecuserăm...”. Călători străini despre Țările Române, vol. X, partea I, Editura Academiei Române, București, 2000, pg. 295-296.

2. I. Antonovici, Documente bârladene,vol. V, Huși, 1926, pg. 242-243.

3. Ibidem, p. 243.

4. Ibidem, p. 220.

5. Ibidem, pg. 244-245 .

6 .“Bârladul”, 5 februarie 1912.

Dorul de Bârlădel

Dorul de Bârlădel

Suferinţa berladnică - maladie sentimentală incurabilă

 

Limba română dispune de un cuvânt în vocabular – dor. Cuvântul, aparent banal, indică o măcinare interioară, care ne readuce prin analiză la condiţia de simple fiinţe umane. Noica îl descria extrem de frumos sublinindu-i, dincolo de valenţele semantice, corespondenţele de trăire sufletească: “Virtuţile lui sunt deosebite, cu adevărat împărăteşti: e un cuvânt tipic de contopire a sensurilor, iar nu de simplă compunere a lor; e un cuvânt al deschiderii şi totodata închiderii unui orizont; unul al intimităţii cu depărtările, al aflării şi căutării; un cuvânt al ştiutului şi neştiutului, al limitaţiei şi nelimitaţiei, al concretului şi abstractului, al atracţiei de ceva determinat şi al pierderii în ceva indeterminat. Are o splendidă suveranitate în el, dar e un cuvânt al inimii numai, şi nu al gândului, după cum e un cuvânt al visului, şi nu întotdeauna al faptei
… te poartă când spre trecut, când spre viitor, te încarcă şi de regrete şi de speranţă, îţi face uneori de îndurat insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie şi e bine să înduri. A plecat de la durere şi a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar nu a trecut de spirit, a rămas prins de suflet”.

Dorul de ţară, casă, părinţi, fiinţa iubită etc. dar cred că D.E.X.-ul este incomplet. Sunt tânăr, dar  am cunoscut prin voia sorţii, numeroase persoane cu rădăcini aici. Sunt plecaţi în diferite zări, de mai demult ori mai recent, dar toţi sunt suferinzi de o boală ce nu există în manualele medicale - bârlădenită cronică. Nu este o boală inventată de mine, ci de alţi înaintaşi care au recunoscut-o şi la care medicii, care, chiar dacă sunt psihiatri, nu găsesc leac. Consultaţii se ţin permanent unde se întâlnesc măcar doi foşti sau încă actuali bârlădeni; crizele determină o întoarcere măcar temporară într-un spaţiu, nu neapărat, al miticului, dar al originii şi formării intelectuale. Din fericire, nu este contagioasă decât pentru cei care au petrecut un anume timp în această localitate surprinzător de mică pentru personalităţile pe care le-a dat.

Am recunoscut-o cel mai adesea la bârlădeni precum Ion Hobana, C. D. Zeletin, Gil Crăescu, Nuşa Sofronie, Clara Bercovici, Sergiu Brandea şi alţii, dar în principal la o fostă elevă a şcolii,  Nunuca, cum îi place să i se spună. Tuturor acestora şi altora pe care nu îi cunosc le dedic serialul Cronică berladnică.  Pentru cei aflaţi încă aici, sper să fie un îndemn la retrospectivă şi cunoaştere cu brand-ul Cunoaşte oraşul în care trăieşti. Poate suna pretenţios, dar trecutul se intersectează deseori cu prezentul, eu fiind doar un cronicar al timpului ce trece inexorabil pe lângă noi.

 

Berladnicul