duminică, 6 martie 2011

Istoria Hanului la Barlad

Hanuri

Istoria evoluţiei de la Han la Hotel

Nu se cunoaşte numărul total al hanurilor ridicate de-a lungul timpului în Bârlad, dar din cercetarea diferitelor surse se  poate trage concluzia că au fost destul de multe, raportat la importanţa comercială a oraşului şi a rolului de spaţiu de tranzit al mărfurilor. Pentru perioada secolului al XIX-lea şi început de secol XX cred că ne putem referi la un număr impresionant de asemenea stabilimente. Ajungem la această concluzie nu doar prin coroborarea unor surse diverse dar mai ales ca urmare a luării în consideraţie a importanţei economico-sociale a oraşului Bârlad şi a situării sale, din punct de vedere geografic pe importanta axă comercială, de tranziţie spre partea Nordică a Moldovei.
A fost odată ca niciodată, că altfel nu s-ar povesti - HANUL.  Fie că este vorba de, mai mult decât, celebrele: “HANUL ANCUŢEI”, “La hanul lui Mânjoală”, „Hanul cu tei”, “Hanul lui Manuc” şi alte hanuri mai mult ori mai puţin vestite, încetăţenite în tradiţia populară şi  literară  ele se constituie în o parte intrinsecă a mitologiei actuale româneşti. Diferenţierea se produce la nivelul  celor ce sunt simple creaţii literare ori cele ancorate în realitatea istorică.
PRILEJ de voroave la o cană de vin bun, aburind de rece, din pivniţă cu ziduri groase şi adâncă,  asezonate cu pui fript în frigare şi cu sfaturi parcă nesfârşite, mitice şi iniţiatice, pe un fundal sonor inconfundabil al lăutarilor. Drumeţii ce se adăpostesc aici şi le frecventează, devin pe rând oratori şi ascultători într-un adevărat ritual aşa cum apare în creaţia sadoveniană, lăsând peste timp un aer de legendă şi stârnind interesul pentru întoarcerea la origini și istorie. Tipologia persoanelor ce pot fi întâlnite în aceste locaţii, din punct de vedere social şi al profilului psihologic, este extrem de divers, după cum este şi întâlnirea, la Hanul lui Talpău din Bârlad, cu fostul haiduc Nicolae Moacă (“cel ce primise 100 de lovituri la cele 4 răspântii”), relatată în memoriile institutorului I. Vasiliu-  din secolul al XIX-lea, comercianţi, ţărani, diferite categorii de călători. În hanuri şi ratoşe, locuri de întâlnire a cărăuşilor veniţi din ţinuturile cele mai diferite, se desfăşura un schimb activ de informaţii privind starea drumurilor, posibilitatea de trecere peste râuri, cerinţele pieţii dintr-o anumită zonă, sistemul de vămuire, schimbările politice petrecute, locurile unde lotrii erau mai activi ş.a.
Etimologia cuvântului han, astăzi termen arhaic, este fără tăgadă de origine orientală şi în speţă -persană- venit la noi prin filieră turcească. Clădirea denumită de aceştia caravanserai (provenit din termenul persan- karawanserai), caracteriza o curte vastă înconjurată de clădiri, unde poposeau caravanele şi loc frecventat, îndeobşte, de străini având diverse provenienţe etnice şi teritoriale. Astfel, hanul reprezintă un local de ospătărie la marginea drumurilor de ţară sau în oraşe, unde se puteau adăposti peste noapte drumeţii (cu caii şi căruţele lor), iar persoanele care-l aveau în grijă erau hangiul şi hangiţa. Clădirea era în aşa fel compartimentată, încât să poată rezolva cerinţele variate pentru oameni, animale, atelaje, fiind de obicei de formă patrulateră ori de U pentru a lăsa în mijloc loc de întorcere şi staţionare a carelor. În general ansamblul de imobile ale unui han era structurat astfel: parterul, unde se aflau prăvălii cu tot felul de mărfuri; etajul, cu încăperile de închiriat și anexele, care cuprindeau: odăi unde erau găzduiţi vizitii şi cărăuşii, bucătăria unde se prepara mâncarea, depozite de mărfuri, grajduri, magazii de furaje, beciuri mari şi încăpătoare etc.. Modul de structurare al acestora rezultă şi din următorul anunţ din presa vremii: “Bârladul”, 12 februarie, 1912– „de vânzare  Hanul din Str. Dunării, Nr. 586, lângă abatorul cel mic compus 1 prăvălie cu 4 odăi, beciu cu gura în prăvălie, 2 ogrăzi, una grădină, un hambar cu 3 ochiuri construcţie de stejar , una magazie învelită cu tablă şi alte athenanse- a se adresa dl. V. P. Cerbu”.
Când locul de odihnă sub forma hanurilor sau a ratoşelor nu era încă generalizat, găzduirea călătorilor se făcea la orice locuinţă, mai avută sau mai modestă, şi în mod deosebit la mânăstirile situate în preajma rutelor comerciale.
Asemenea locuri de odihnă au apărut la noi în strânsă legătură şi  pe parcursul dezvoltării economice, în principal a comerţului şi intrinsec al căilor comerciale. Popasurile concentrau, prin serviciile lor, funcţii complexe, devenind la nevoie centre de reparaţii pentru atelajele de transport şi locuri de siguranţă pentru mărfuri şi chiar de comercializare a acestora. Ratoşele, care erau mai izolate de aşezări, căpătau aspectul unor mici fortăreţe în scopul satisfacerii siguranţei călătorilor. Orice ratoş sau han trebuia să beneficieze de o sursă de apă. Ratoşele din zonele unde lipsea piatra, ca material de construcţie, erau împrejmuite cu trunchiuri de copaci ciopliţi.
Ca însemn de recunoaştere a ratoşului sau a hanului, în locul cel mai vizibil, pe o prăjină solid ancorată, se agăţa o roată, care semnala drumeţului că acolo se putea poposi. În prima jumătate a secolului al XIX-lea şi chiar şi în perioada următoare mărfurile erau transportate prin intermediul carelor, cărăuşii fiind în general, eternii ţărani. Viteza mică de transport şi costul ridicat îngreuna mult circulaţia mărfurilor şi implicit obliga transportatorul la opriri permanente în locaţii specifice.
Astfel de denumiri (gen: han, ratoş, rateş, ratiş, cerdac, cârciumă-han, ospeţie) au ieşit treptat din uz nemaifiind cunoscute decât specialiştilor ori celor ce se familiarizează cu savuroasele creaţii sadoveniene. Doar memoria mai consemnează existenţa lor pe raza oraşului Bârlad. Dacă Tabla măsoriştii târgului, din 1815 menţionează nu mai puţin de 37 de asemenea stabilimente (ratoşul căpitanului Iancul Chirul din mahalaua de jos, hanul lui Vasile Neculaeevici (fost Talpău), hanul vornicului Hrisoverghi, ratoşul spătarului Constantin Sturza din mahalaua din gios, hanul lui Sandu Răşcăniţii, hanul lui Gheorghe Goiu, din mahalaua din jos, ratoşul stolnicesei Tarsiţa Vardala pe uliţa veche, hanul spătăresei Safta Sturza, pe Uliţa veche, hanul şătrăresei Smaranda, pe Uliţa strâmbă etc.), fapt firesc dealtfel în contextul importanţei de nod comercial al acestuia. În mijlocul târgului au mai funcţionat Hanul Talpău şi Hanul Vâlcovici, din Piaţa Domnească. În sursele referitoare la Bârlad, mai apare Hanul Ştefanachi, „situat în ocolul de vite”, care a fost, în final, donat spitalului din localitate. Hanul lui Epure de la bariera Tecuciului a fost un alt han vestit. Ulterior numărul lor a scăzut simţitor în strânsă legătură cu evoluţia mijloacelor de transport şi modernizării spaţiilor de cazare şi bineînţeles a pretenţiilor în creştere a călătorilor prin apariţia hotelurilor.
Deşi de mult dispărute din peisajul urbanistic al oraşului acestea se mai păstrează în amintirea citadinilor de o anumită vârstă. Apelând la mărturii orale şi documentare putem identifica în oraşul actual asemenea locaţii. Unul dintre aceste hanuri apărut târziu şi reprezentând o formă incipientă de tranziţie spre hotel era un stabiliment ce se afla vis-a-vi de actuala Policlinică Stomatologică şi care oferea la timpul respectiv mai multe servicii: cârciumă, posibilitatea de a servi masa, locuri de cazare şi spaţii adiacente pentru cai, trăsuri şi căruţe aşa cum rezultă din următorul anunţ din presa vremii: „Locantă economică- Strada Calea Tutova (actuala Str. 1 Decembrie). Cu onoare aduc la cunoştinţă Onor Public că terminând construcţia noului meu local din calea Tutova, am deschis un stabiliment de băuturi spirtoase, precum şi o locantă economică, asortată cu toate cele necesare, mobilând zece camere, în care primesc pasageri cu preţuri mai reduse decât oriunde şi se servesc prompt şi conştiincios, precum un grajd pentru cai şi butcării pentru trăsuri.” Semnat George Botez - ziar „Paloda”,  27 0ctombrie, 1898. În perioada comunistă aici a mai funcţionat un chioşc de vânzare al pâinii şi de tutun. Din impresionantul han, casa proprietarilor- aşa-zis boierească şi poarta de fier forjat de atunci (actuala proprietate Genete) nu a mai rămas aproape nimic, ori poate pe alocuri, doar amintirea. Câteva clădiri şi ele modificate de trecerea vremii, beciul, şi un spaţiu ocupat aleatoriu de diferite firme se mai află pe un teritoriu plin altă dată de pulsul vieţii cotidiene.
Alte zone cu rezonaţe în mentalul colectiv şi care au funcţionat în dualitatea han-cârciumă au fost „ La Cerbul de Aur” (astăzi demolat) şi încă actualul… „ La Toma Dăscălaşu”.
Dacă încercăm o clasificare a hanurilor în funcţie de locul construcţiei constatăm că o asemenea tipologie nu este uşor de realizat, deoarece pot exista multiple criterii de identificare: în funcţie de aşezare – la margine de drum, la periferia oraşului, în centrul acestuia, formă, mărime, construcţie, proprietar, rol economic etc. Sarcina noastră este cu atât mai dificilă cu cât informaţiile de care dispunem sunt disparate pentru Bârlad, neexistând abundenţa de surse documentare ca în cazul oraşelor mari cum este cazul Bucureştiului şi al Iaşilor.
Se mai ştie  oare ? .... de un fost rateş numit popular „ La Puica” în zona barierii Puiești spre “Ciușmeaua lui  Bogdan”, de Hanul „ La Moisuleasa” ( ce dipunea den impozant imobil cu etaj, lucru destul de rar în Bârladul acelor vremi) de pe strada Al. Vlahuță din cartierul Podeni, de numeroasele hanuri de pe fosta stradă Mocăneasa (actuala Vasile Pârvan), de cele de pe dealul Morilor de vânt cum era cel al lui Iamandi (unde se adunau geambaşii suspecţi şi “păsările de noapte”), ori de multe altele pierdute treptat în negura vremii.