duminică, 6 martie 2011

Istoria Hanului la Barlad

Hanuri

Istoria evoluţiei de la Han la Hotel

Nu se cunoaşte numărul total al hanurilor ridicate de-a lungul timpului în Bârlad, dar din cercetarea diferitelor surse se  poate trage concluzia că au fost destul de multe, raportat la importanţa comercială a oraşului şi a rolului de spaţiu de tranzit al mărfurilor. Pentru perioada secolului al XIX-lea şi început de secol XX cred că ne putem referi la un număr impresionant de asemenea stabilimente. Ajungem la această concluzie nu doar prin coroborarea unor surse diverse dar mai ales ca urmare a luării în consideraţie a importanţei economico-sociale a oraşului Bârlad şi a situării sale, din punct de vedere geografic pe importanta axă comercială, de tranziţie spre partea Nordică a Moldovei.
A fost odată ca niciodată, că altfel nu s-ar povesti - HANUL.  Fie că este vorba de, mai mult decât, celebrele: “HANUL ANCUŢEI”, “La hanul lui Mânjoală”, „Hanul cu tei”, “Hanul lui Manuc” şi alte hanuri mai mult ori mai puţin vestite, încetăţenite în tradiţia populară şi  literară  ele se constituie în o parte intrinsecă a mitologiei actuale româneşti. Diferenţierea se produce la nivelul  celor ce sunt simple creaţii literare ori cele ancorate în realitatea istorică.
PRILEJ de voroave la o cană de vin bun, aburind de rece, din pivniţă cu ziduri groase şi adâncă,  asezonate cu pui fript în frigare şi cu sfaturi parcă nesfârşite, mitice şi iniţiatice, pe un fundal sonor inconfundabil al lăutarilor. Drumeţii ce se adăpostesc aici şi le frecventează, devin pe rând oratori şi ascultători într-un adevărat ritual aşa cum apare în creaţia sadoveniană, lăsând peste timp un aer de legendă şi stârnind interesul pentru întoarcerea la origini și istorie. Tipologia persoanelor ce pot fi întâlnite în aceste locaţii, din punct de vedere social şi al profilului psihologic, este extrem de divers, după cum este şi întâlnirea, la Hanul lui Talpău din Bârlad, cu fostul haiduc Nicolae Moacă (“cel ce primise 100 de lovituri la cele 4 răspântii”), relatată în memoriile institutorului I. Vasiliu-  din secolul al XIX-lea, comercianţi, ţărani, diferite categorii de călători. În hanuri şi ratoşe, locuri de întâlnire a cărăuşilor veniţi din ţinuturile cele mai diferite, se desfăşura un schimb activ de informaţii privind starea drumurilor, posibilitatea de trecere peste râuri, cerinţele pieţii dintr-o anumită zonă, sistemul de vămuire, schimbările politice petrecute, locurile unde lotrii erau mai activi ş.a.
Etimologia cuvântului han, astăzi termen arhaic, este fără tăgadă de origine orientală şi în speţă -persană- venit la noi prin filieră turcească. Clădirea denumită de aceştia caravanserai (provenit din termenul persan- karawanserai), caracteriza o curte vastă înconjurată de clădiri, unde poposeau caravanele şi loc frecventat, îndeobşte, de străini având diverse provenienţe etnice şi teritoriale. Astfel, hanul reprezintă un local de ospătărie la marginea drumurilor de ţară sau în oraşe, unde se puteau adăposti peste noapte drumeţii (cu caii şi căruţele lor), iar persoanele care-l aveau în grijă erau hangiul şi hangiţa. Clădirea era în aşa fel compartimentată, încât să poată rezolva cerinţele variate pentru oameni, animale, atelaje, fiind de obicei de formă patrulateră ori de U pentru a lăsa în mijloc loc de întorcere şi staţionare a carelor. În general ansamblul de imobile ale unui han era structurat astfel: parterul, unde se aflau prăvălii cu tot felul de mărfuri; etajul, cu încăperile de închiriat și anexele, care cuprindeau: odăi unde erau găzduiţi vizitii şi cărăuşii, bucătăria unde se prepara mâncarea, depozite de mărfuri, grajduri, magazii de furaje, beciuri mari şi încăpătoare etc.. Modul de structurare al acestora rezultă şi din următorul anunţ din presa vremii: “Bârladul”, 12 februarie, 1912– „de vânzare  Hanul din Str. Dunării, Nr. 586, lângă abatorul cel mic compus 1 prăvălie cu 4 odăi, beciu cu gura în prăvălie, 2 ogrăzi, una grădină, un hambar cu 3 ochiuri construcţie de stejar , una magazie învelită cu tablă şi alte athenanse- a se adresa dl. V. P. Cerbu”.
Când locul de odihnă sub forma hanurilor sau a ratoşelor nu era încă generalizat, găzduirea călătorilor se făcea la orice locuinţă, mai avută sau mai modestă, şi în mod deosebit la mânăstirile situate în preajma rutelor comerciale.
Asemenea locuri de odihnă au apărut la noi în strânsă legătură şi  pe parcursul dezvoltării economice, în principal a comerţului şi intrinsec al căilor comerciale. Popasurile concentrau, prin serviciile lor, funcţii complexe, devenind la nevoie centre de reparaţii pentru atelajele de transport şi locuri de siguranţă pentru mărfuri şi chiar de comercializare a acestora. Ratoşele, care erau mai izolate de aşezări, căpătau aspectul unor mici fortăreţe în scopul satisfacerii siguranţei călătorilor. Orice ratoş sau han trebuia să beneficieze de o sursă de apă. Ratoşele din zonele unde lipsea piatra, ca material de construcţie, erau împrejmuite cu trunchiuri de copaci ciopliţi.
Ca însemn de recunoaştere a ratoşului sau a hanului, în locul cel mai vizibil, pe o prăjină solid ancorată, se agăţa o roată, care semnala drumeţului că acolo se putea poposi. În prima jumătate a secolului al XIX-lea şi chiar şi în perioada următoare mărfurile erau transportate prin intermediul carelor, cărăuşii fiind în general, eternii ţărani. Viteza mică de transport şi costul ridicat îngreuna mult circulaţia mărfurilor şi implicit obliga transportatorul la opriri permanente în locaţii specifice.
Astfel de denumiri (gen: han, ratoş, rateş, ratiş, cerdac, cârciumă-han, ospeţie) au ieşit treptat din uz nemaifiind cunoscute decât specialiştilor ori celor ce se familiarizează cu savuroasele creaţii sadoveniene. Doar memoria mai consemnează existenţa lor pe raza oraşului Bârlad. Dacă Tabla măsoriştii târgului, din 1815 menţionează nu mai puţin de 37 de asemenea stabilimente (ratoşul căpitanului Iancul Chirul din mahalaua de jos, hanul lui Vasile Neculaeevici (fost Talpău), hanul vornicului Hrisoverghi, ratoşul spătarului Constantin Sturza din mahalaua din gios, hanul lui Sandu Răşcăniţii, hanul lui Gheorghe Goiu, din mahalaua din jos, ratoşul stolnicesei Tarsiţa Vardala pe uliţa veche, hanul spătăresei Safta Sturza, pe Uliţa veche, hanul şătrăresei Smaranda, pe Uliţa strâmbă etc.), fapt firesc dealtfel în contextul importanţei de nod comercial al acestuia. În mijlocul târgului au mai funcţionat Hanul Talpău şi Hanul Vâlcovici, din Piaţa Domnească. În sursele referitoare la Bârlad, mai apare Hanul Ştefanachi, „situat în ocolul de vite”, care a fost, în final, donat spitalului din localitate. Hanul lui Epure de la bariera Tecuciului a fost un alt han vestit. Ulterior numărul lor a scăzut simţitor în strânsă legătură cu evoluţia mijloacelor de transport şi modernizării spaţiilor de cazare şi bineînţeles a pretenţiilor în creştere a călătorilor prin apariţia hotelurilor.
Deşi de mult dispărute din peisajul urbanistic al oraşului acestea se mai păstrează în amintirea citadinilor de o anumită vârstă. Apelând la mărturii orale şi documentare putem identifica în oraşul actual asemenea locaţii. Unul dintre aceste hanuri apărut târziu şi reprezentând o formă incipientă de tranziţie spre hotel era un stabiliment ce se afla vis-a-vi de actuala Policlinică Stomatologică şi care oferea la timpul respectiv mai multe servicii: cârciumă, posibilitatea de a servi masa, locuri de cazare şi spaţii adiacente pentru cai, trăsuri şi căruţe aşa cum rezultă din următorul anunţ din presa vremii: „Locantă economică- Strada Calea Tutova (actuala Str. 1 Decembrie). Cu onoare aduc la cunoştinţă Onor Public că terminând construcţia noului meu local din calea Tutova, am deschis un stabiliment de băuturi spirtoase, precum şi o locantă economică, asortată cu toate cele necesare, mobilând zece camere, în care primesc pasageri cu preţuri mai reduse decât oriunde şi se servesc prompt şi conştiincios, precum un grajd pentru cai şi butcării pentru trăsuri.” Semnat George Botez - ziar „Paloda”,  27 0ctombrie, 1898. În perioada comunistă aici a mai funcţionat un chioşc de vânzare al pâinii şi de tutun. Din impresionantul han, casa proprietarilor- aşa-zis boierească şi poarta de fier forjat de atunci (actuala proprietate Genete) nu a mai rămas aproape nimic, ori poate pe alocuri, doar amintirea. Câteva clădiri şi ele modificate de trecerea vremii, beciul, şi un spaţiu ocupat aleatoriu de diferite firme se mai află pe un teritoriu plin altă dată de pulsul vieţii cotidiene.
Alte zone cu rezonaţe în mentalul colectiv şi care au funcţionat în dualitatea han-cârciumă au fost „ La Cerbul de Aur” (astăzi demolat) şi încă actualul… „ La Toma Dăscălaşu”.
Dacă încercăm o clasificare a hanurilor în funcţie de locul construcţiei constatăm că o asemenea tipologie nu este uşor de realizat, deoarece pot exista multiple criterii de identificare: în funcţie de aşezare – la margine de drum, la periferia oraşului, în centrul acestuia, formă, mărime, construcţie, proprietar, rol economic etc. Sarcina noastră este cu atât mai dificilă cu cât informaţiile de care dispunem sunt disparate pentru Bârlad, neexistând abundenţa de surse documentare ca în cazul oraşelor mari cum este cazul Bucureştiului şi al Iaşilor.
Se mai ştie  oare ? .... de un fost rateş numit popular „ La Puica” în zona barierii Puiești spre “Ciușmeaua lui  Bogdan”, de Hanul „ La Moisuleasa” ( ce dipunea den impozant imobil cu etaj, lucru destul de rar în Bârladul acelor vremi) de pe strada Al. Vlahuță din cartierul Podeni, de numeroasele hanuri de pe fosta stradă Mocăneasa (actuala Vasile Pârvan), de cele de pe dealul Morilor de vânt cum era cel al lui Iamandi (unde se adunau geambaşii suspecţi şi “păsările de noapte”), ori de multe altele pierdute treptat în negura vremii.






luni, 7 februarie 2011

Dezvoltarea urbanistică a oraşului Bârlad la mjilocul secolului al XIX-lea

Dezvoltarea urbanistică a oraşului Bârlad la mjilocul secolului al XIX-lea

Marcel Proca*
Abstract: The urban evolution of Bârlad town in the middle of 19th century
As shown by statistic data, during the second half of the 19th century, the town of Bârlad was in a process of continuous development, being one of Moldavia’s main town from the social and economic point of view. The period emphasizes the town’s transition from the eastern to the western zone. Crossed by the river wearing the same name, the merchants and the traders helped the development of the town’s life and rendered it a commercial and merchandizing characteristic, which was though overwhelmed by the great number of those who continued to deal with farming and raising animals.
Keywords: Cuza, urbanism, The Public Garden, City Hall.

Bârladul, aşa cum reiese din statistici, se afla în plin proces de dezvoltare, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, numărându-se printre primele oraşe din Moldova din punct de vedere social şi economic şi tot atunci apar, ca fiind evidente, semnele tranziţiei din zona Orientului spre cea Occidentală . Urbea intersectată de râul cu acelaşi nume, a constituit de-a lungul veacurilor, un important vad comercial. Negustorii şi meşteşugarii au stat la baza dezvoltării vieţii citadine, dând târgului şi oraşului moldovenesc, în general, un caracter comercial – meşteşugăresc, umbrit însă de numărul mare al celor care continuau să se ocupe cu agricultura şi creşterea animalelor. Nu numai viaţa economică, ci şi întreaga înfăţişare a oraşului cunoaşte prefaceri adânci, în toate domeniile vieţii publice, fiind evident procesul de modernizare în administraţie, în justiţie, în activitatea poliţienească şi prin reorganizarea unor servicii publice .

Urbanismul

Transformările au fost evidente mai ales în imaginea arhitectonică a oraşului, în aspectul său urbanistic, care începea să corespundă tot mai pronunţat accepţiunii şi imaginii generale despre o astfel de aşezare. Însăşi concepţia despre urbanistică a devenit mai modernă, lucru vizibil în forma rectangulară a reţelei stradale, în lărgirea bulevardelor şi, nu în ultimul rând, în înfăţişarea arhitectonică a clădirilor. Textura stradală este unul dintre elementele cele mai caracteristice ale fizionomiei unui oraş, dându-i acestuia trăsăturile care îl individualizează. Planul oraşului Bârlad a fost determinat de condiţiile de topografie locală, de particularităţile dezvoltării istorice, de evoluţia economică, dar şi de factorul uman cu diversitatea sa. Condiţiile naturale, dar mai ales cele istorico-economice au determinat pentru acest oraş un plan dezordonat şi haotic. Reţeaua sinuoasă de străzi prezenta tendinţe rectangulare doar în zonele nucleului comercial–meşteşugăresc reprezentat de străzile sale principale: strada Ştefan cel Mare şi Strada Principală, pentru care se încearcă o oarecare sistematizare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. După Unirea Principatelor şi constituirea României moderne, a început un proces alert de modernizare a ţării şi implicit a oraşelor. Adoptarea de modele occidentale se regăseşte, după cum putem constata, până şi în acest târg de provincie, care era Bârladul de la mijlocul secolului al XIX-lea. Odată cu Regulamentele Organice se instituie şi se perfecţioneaza formele şi instrumentele de control care vor administra modernizarea urbană. Acestea atestă oficial (prin regulamente şi legi urbanistice, planuri directoare, etc.) cristalizarea treptată şi evoluţia unei voinţe constructive şi a unei gândiri urbanistice din ce în ce mai clar orientate funcţional şi formal. Primele legi de urbanism apar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: “Legea comunelor” (1864), Legea înfiinţării şcolii de poduri şi şosele, Legea exproprierii pentru cauze de utilitate publică, planurile de aliniere şi regulamentele de construcţie (1890) la care se adaugă diferitele reglementări locale. Tot acest program urbanistico-edilitar, realizat nesistematic şi asincron, vine să reabiliteze în mod paleativ o realitate sumbră regăsită în descrierile călătorilor străini şi români din prima jumătate a veacului şi chiar ulterior.
Deşi astfel de progrese s-au produs treptat şi la nivelul Bârladului, acestea s-au făcut anarhic, dând unor cartiere înfăţişări dintre cele mai bizare. Despre o sistematizare propriu-zisă nu se poate vorbi până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, asta în condiţiile în care între anii 1900-1906 s-a întocmit primul plan topografic, de inginerul George T. Negrutzi , ce a constituit un important reper de proiectare edilitară pentru specialiştii de atunci. Contrastele edilitare dintre centru şi mahalalele sărăcăcioase de la periferie nu trebuie estompate, dar nici exagerate, ele înscriindu-se în contextul firesc al epocii şi introducerii târzii a unei legislaţii moderne şi eficace în această privinţă. Preocupările conducătorilor oraşului erau îndreptate mai ales spre anumite direcţii prioritare precum: pavarea străzilor şi întreţinerea celor centrale, alimentarea cu apă potabilă, menţinerea în limite civilizate a curăţeniei, prevenirea incendiilor şi diferitelor molime. Deşi de importanţă majoră, rezolvarea acestor probleme s-a făcut gradual şi fără rezultate notabile datorită bugetului redus şi apariţiei târzii a unor reglementări urbanistice.
Cuza, de altfel, s-a interesat îndeaproape de administraţia ţării; voia să fie bine informat, prin ra-poarte trimise direct de şefii instituţiilor; uneori cerceta personal şi pe neaşteptate aceste instituţii. Tradiţia populară a consemnat în memoria orală cum, îmbrăcat în haine obişnuite, cutreiera oraşele, spre a-şi da seama, la faţa locului, de starea adevărată a lucrurilor, de felul cum vindeau negustorii marfa, în special alimentele de primă necesitate, dacă măsurau sau cântăreau drept, dacă agenţii administraţiei îşi făceau datoria. Când trece, în august 1860, prin Bârlad, Cuza e informat în scris de preşedintele municipalităţii care-i pre¬zintă bugetul oraşului şi-i arată preţurile medii ale articole¬lor de primă necesitate: făina, pâinea, carnea de vacă, lumânările. Un raport scris îi prezintă şi unul dintre magis¬traţii locali, indicând stadiul lucrărilor tribunalului, precum şi suma de bani aflată în păstrarea acestei instituţii. Ase¬menea rapoarte scrise privind Bârladul mai primeşte Cuza şi la 15 ianuarie 1863. Desigur, rapoarte similare a primit Cuza din toate oraşele pe care le vizita sau prin care trecea. La fel se proceda şi când conducătorii diferitelor insti¬tuţii trebuiau să se prezinte în capitală .
Primul prefect al ţinutului Tutova, devenit prin reforma administrativă din 1865, a fost Constantin Costache. Acesta a fost, după 24 ianuarie, înaintat în armată cu gradul de căpitan şi a fost făcut aghiotant domnesc. În acelaşi timp domnitorul l-a numit prefect al ţinutului Tutova. Ca prefect, el a acţionat în toate direcţiile pentru realizarea operei reformatoare a domnitorului. În calitate de deputat al Bârladului în Adunarea legiuitoare a ţării, el s-a situat pe poziţii democratice, progresiste, susţinând votarea egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii şi proiectul împroprietăririi clăcaşilor, fiind chiar autorul unui proiect propriu. A vegheat la aplicarea corectă a reformei agrare în zonă. Deosebit de alţi reprezentanţi ai clasei sale sociale şi-a împroprietărit ţăranii de pe moşia de la Ciortoloman - Tutova, fără a le crea dificultăţi.
Relativ la reforma agrară şi aplicarea ei, trebuie menţionat şi bătrânul Grigore Cuza, singurul unchi al domnitorului care mai trăia în perioada aceea. Grigore Cuza, care avea moşie la în zona Vaslui, nu numai că a susţinut proiectul de reformă agrară a lui Mihail Kogălniceanu, proiect care a stat la baza Legii rurale din 14 august 1864, l-a susţinut aplicând cât se putea de rapid legea şi renunţând la răscumpărarea boierescului (clăcii).
Constantin Costache, ca prefect al Tutovei, s-a ocupat şi de îmbunătăţirea vieţii locuitorilor, susţinând că un mijloc important de ridicare a poporului este instrucţia şcolară. Atunci exista un singur local de şcoală publică la Bârlad. Se închiriau după obiceiul vremii unele case boiereşti, aşa cum a fost aceea situată pe strada Belvedere (astăzi Bulevardul M. C. Epureanu nr. 3). Constantin Costache a susţinut înfiinţarea Şcolii publice Nr. 2 din Bârlad. După demisia lui Constantin Costache a fost numit prefect a al judeţului Tutova, Gh. Lambrino. Aceştia împreună cu primarul A. V. Ionescu au avut multiple preocupări edilitare, inclusiv legate de construcţia unui imobil pentru un spital public ( Bârlad şi „Elena Beldiman”) .

Comanda Pojarnicească

Este absolut normal ca o aşezare ca Bârladul secolului al XIX-lea alcătuit din case care nu aveau în construcţia lor decât materialul caracteristic regiunii, adică lemn şi pământ, să sufere mult de pe urma incendiilor. Pe uliţele strâmte şi întortochiate, casele, construite în cea mai mare parte din paiante şi vălătuci acoperite cu paie, stuf, scânduri sau şindrilă, cu coşuri defectuoase, erau un permanent material inflamabil pentru orice scânteie. Înfiinţarea unui asemenea serviciu de pompieri sau tulumbagii, cum se spunea pe atunci, era foarte interesant şi util, în contextul deselor calamităţi ce au afectat oraşul. Astfel, în 14 octombrie 1826, “Uliţa mare” (str. Paloda de astăzi n. ns. M. P.) a ars timp de şase ore, cu această ocazie arzând şi biserica Vovidenia cu tot ce exista în ea. Foarte pustiitor a fost incendiul şi din 17 aprilie 1851, păstrat în amintiri ca focul cel mare. Oraşul a ars timp de 23 de zile fără întrerupere, “focul pornind de la Solomon, feciorul lui Leiba stolerul. Au ars 2500 de case, printre care şi biserica Sf. Ilie”. În Bârlad mai fuseseră asemenea focuri care au consumat câteva case de pe o singură stradă şi chiar parte o dintr-o mahala, dar o asemenea distrugere nu mai cunoscuse şi nici nu avea să mai cunoască. Însăşi menţiunea de Uliţa arsă, dintr-un document datat 20 mai 1855 pare să amintească acest dezastru. Existenţa Uliţei focului situată lângă Piaţa Pompierilor arată că şi-a luat denumirea de la Foişorul de foc al Bârladului, existent în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Pericolul permanent al unor incendii devastatoare a impus nu numai organizarea serviciului de pompieri în oraşul Bârlad, ci şi stabilirea unor reglementări privind modul de realizare a construcţiilor.
În a doua jumătate a secolului, se acordă o importanţă sporită stabilirii unor reguli, care să rezolve spre binele ambelor părţi relaţia oraşului cu locuitorii din punct de vedere al spaţiului construit. La început, regulamentele de construcţie ce se întocmesc vor mai ales să ferească urbea de pericolul teribil al incendiilor, apoi, încetul cu încetul, se adaugă celelalte aspecte specific citadine: alinierea, înălţimea, calitatea construcţiilor, igiena şi chiar estetica faţadelor. Înşişi târgoveţii, puşi în faţa unor asemenea nenorociri, în reconstruirea caselor afectate luau şi măsuri de prevedere. Coşurile de fum erau mai înalte, sobele erau mai îngrijit realizate şi cuptoarele de copt pâine au început a fi amplasate cât mai departe posibil de pereţii casei .
În timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, prin decretul nr. 143 din 24 septembrie 1860, se hotăra că “…pompierii districtelor din Moldova până la înfiinţarea unei noi legi vor fi supuşi legii ostăşeşti precum dorobanţii şi grănicerii din Ţara Românească.” Un alt decret, nr. 702 din 28 martie 1874, venea să stabilească structura noilor unităţi de pompieri. Organizarea lor era pe “divizioane, baterii, semibaterii şi secţiuni conform cu importanţa oraşului”. În cadrul acestei forme de organizare, la Divizia a III-a Galaţi, erau înfiinţate Bateriile Galaţi - cu o secţie la Brăila, una la Focşani şi o alta la Bârlad .

Grădina Publică

Arta grădinăritului se doreşte a se ridica la standardele etalon ale vremii, care este reprezentat de cel francez, care îşi va impune şi aici trăsăturile aparţinând clasicismului. Parcul oraşului, înfiinţat la 1834 ori după alte surse în 1846, a beneficiat de îmbunătăţiri considerabile, în 1865, datorate unui edil cu spirit de iniţiativă şi gospodăresc, primarul Andrei V. Ionescu , fapt pe care îl relatează el însuşi într-un memoriu scris la îndemnul omului de cultură Iacov Antonovici: “La 1865 s-au început şi înfrumuseţarea Grădinii Publice, construind bănci de fier, fanăre de iluminat care nu erau; aranjând drumurile într-un mod sistematic; căci am tăiat multă pădure din ea; numai ca să o aranjeze căt s-au putut mai bine; atuncea am construit Pavilionul cel mare ca în caz de ploaie vizitatorii grădinei să aibă unde a se adăposti; atuncea am construit sere pentru păstrarea florilor tropicale, prevăzându-le cu cuptoare care le încălzeau; atuncea am adus apă construind un bazin, unde azi este aşezat bustul lui George D. Palade; ceva ce te revoltă că în loc de apă ce are nevoie grădina, să se puie un monument; nimic mai greşit decât aceasta, căci în oraş sunt destule pieţe publice unde ar fi stat mai bine şi unde era mult mai admirat de numerosul public, ce furnică pe acolo” .
Analizând declaraţiile fostului edil Andrei V. Ionescu, putem deduce că reamenajarea parcului era impusă atât de necesităţi obiective (creşterea nesistematică a copacilor plantaţi la început şi de o amenajare sumară iniţială), cât şi de necesitatea modernizării acestuia, ca urmare a rafinării gusturilor elitelor. Primarul, care a definitivat aspectul spaţiului amintit, a dobândit experienţă ca urmare a deselor călătorii efectuate în Franţa şi Elveţia . Aceste îmbunătăţiri au reprezentat o mare infuzie de Occident - dacă-mi este permisă exprimarea - într-un spaţiu postfanariot. Tendinţa de imitare a modelului occidental, în procesul de modernizare urbanistică, este dovedită şi de faptul că planul Cimitirului Eternitatea este întocmit la Paris şi de aducerea unui grădinar pentru oraş tocmai din capitala Franţei – simbol al eleganţei şi bunului-gust. De altfel, Grădina Publică însăşi, pe lângă acesta, dispunea, potrivit statelor de plată ale vremii, de mai mulţi grădinari şi lucrători. Ulterior două noi parcuri vor completa în mod fericit amenajările vegetale ale oraşului ele concurând, mai vechea Grădină Publică, ca spaţiu de distracţie şi promenadă prin amplasamentul lor central. Dar prăpastia uriaşă dintre intenţie, rezultat al unor vizite de câteva luni pe an în Elveţia, Franţa sau aiurea, şi realitatea moldavă continuă să ne arate că civilizaţia urbană românească se afla într-o zonă, gri, de tranziţie dintre Orient şi Occident. Spaţiul urbanistic pe care edilul A. V. Ionescu l-a vrut constituit ca o cetate utopică a rămas ancorat mentalităţilor periferice şi tributar unei vecinătăţi cvasigeneralizate a oraşelor noastre ce sunt străbătute de mici pârâuri transformate, de românul inventiv şi în lipsă de altceva, în “canalizări naturale”- denumite popular Cacaine. Doar din considerente sociologice ori retorice s-ar putea face un studiu câţi din bârlădenii de ieri sau de astăzi cunosc denumirea reală a acestuia de pârâul Valea Seacă.
O altă problemă abordată a fost pavarea străzilor şi a uliţelor din oraş care reprezenta o stringentă necesitate căci, aşa cum relatează acelaşi edil Andrei V. Ionescu, într-un memoriu din 1861, în centru “gloderia era nemaipomenit de mare , astfel că în dosul Hotelului Grandes s-a înecat un cal şi altul vizavi de Leizer Kafman pe strada Principală” . Ca soluţie s-a propus “paveluirea oraşului cu piatră de Putna” , lucrare ce costa 12.000 de galbeni, încât a trebuit să se “pună biruri, adică de 8.000 de galbeni, căci municipiul nu a dispus decât de 4.000 galbeni anual” . Acum, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ne aflăm parcă la 1837, când călătorul rus Demidov, descrie Bârladul “ca o mare de pământ cleios în care caii înoată până la pântece” şi notează, în continuare, plin de amuzament, că “are de gând să ajungă oraş după locul mare pe care se întind străzile, din care nu lipsesc decât casele şi oamenii” .
Deşi a rămas o problemă constantă din lipsa permanentei lipse de fonduri, începuturile se realizează în această perioadă, a administraţiei domnitorului Al. I. Cuza. Domnitorul unirii a avut întotdeauna grijă, chiar şi indirect prin rudele şi colaboratorii săi apropiaţi de urbea sa natală. Oraşul în această perioadă începe treptat să îşi schimbe treptat înfăţişarea făcând o tranziţie din ce în ce mai consistentă de la modelul oraşelor orientale spre cele occidentale.